Increderea

Una din mantrele dupa care-mi conduc viata spune ca increderea e cel mai de pret dar pe care un om il poate oferi altui om.

Multe lucruri se pot cumpara cu bani. Case, masini, bijuterii, zambete (mai mult sau mai putin simulate) – insa nu si increderea.

Acum mai multi ani, pierdut in naivitatea adolescentina – eram foarte darnic, din punctul asta de vedere. Imi ofeream increderea bazandu-ma pe faptul ca totul e reciproc. Desigur, nu era. Iar eu – esec dupa esec, imi invatam lectia tot mai bine.

Desigur – m-am schimbat odata cu trecerea anilor. Am ajuns sa consider ca increderea nu se ofera, ci se castiga. Iar premisa de la care se pleaca este cea de neincredere. Adica in loc de “iti ofer increderea mea”, replica potrivita e “castiga-mi increderea, arata-mi ca o meriti”. E o metoda care functioneaza… de multe ori. Dar nu intotdeauna.

Admit ca – pe masura ce-mi dozam cu atentie increderea oferita altora, imi crestea increderea-n fortele proprii. Si – totodata – independenta. Invatam sa ma descurc avand tot mai multa incredere in mine – pentru ca viata de “om mare” e mai grea decat pare. Mai ales cand te lupti sa-ti mentii niste standarde, niste principii in care crezi.

Spuneam ca metoda “increderea nu se daruieste, ci se castiga” are si neajunsuri. Pentru ca de multe ori cand pui pe cineva in situatia de-a ti-o castiga, el/ea te poate pune pe tine in aceeasi situatie. Iar daca nimeni nu lasa de la sine si nimeni nu face un prim pas intr-o relatie interumana, se pot pierde sansele unor prietenii mari si trainice. Asa ca – in aceste situatii – pentru a primi trebuie ca intai sa oferi. Si – totodata -sa speri ca vei primi ceea ce oferi. E un fel de naivitate controlata, daca vreti sa-i ziceti asa.

Nu e la fel ca in copilarie sau adolescenta – cum povesteam mai sus. Atunci eram de multe ori convins ca daca ofer, voi primi (ceea ce – dupa cum spuneam – nu era mereu adevarat). Acum ofer uneori fiind constient de faptul ca sansele sa nu primesc nimic inapoi sunt mari. Insa totusi, ofer. Pe de o parte, risc. Pe de alta parte – imi exersez abilitatea de-a “citi” cealalta persoana.

Lucrez – de cativa ani buni – cu oamenii. Si obisnuiesc sa fac profilul celor care-mi devin noi cunostinte – atat in plan personal cat si in cel profesional. Observ atent o serie de atribute care definesc (uneori, inconstient) persoana respectiva. Printre acestea se numara urmatoarele :

  • ochii (cine-a zis ca-s oglinda sufletului n-a vorbit degeaba)
  • zambetul
  • expresiile faciale
  • limbajul
  • tonurile vocii
  • ticurile verbale
  • miscarile bratelor
  • mersul
  • ticurile nervoase
  • modul in care interactioneaza cu cei din jur
  • ideile exprimate
  • faptele proprii

… si-ar mai fi, dar ma opresc aici ca sa nu ma-ntind prea mult. Oricum, propria-mi intuitie joaca deasemenea un rol important in realizarea profilului.

Pe baza acestor observatii imi construiesc o imagine a caracterului persoanei in cauza. Iar aceasta imagine se dovedeste ulterior a fi cea corecta, in marea majoritate a cazurilor. Pe baza ei decid daca pot sau nu sa-i ofer acelei persoane increderea mea, sau daca o las s-o castige. Veti spune poate ca judec inainte de-a cunoaste. Ceea ce fac de fapt e sa-mi formez o imagine a caracterului pe baza impresiilor pe care persoana in cauza mi le lasa (de cele mai multe ori, in mod voit). Imaginea respectiva nu e niciodata definitiva. Ea se poate schimba mereu, in functie de omul care-o proiecteaza. Dar e mereu actuala si de referinta – raportata la prezent.

Cum spuneam – increderea poate fi castigata sau primita-n dar. Dar de pierdut, nu se poate pierde decat o singura data. Definitiv si irevocabil. Pentru ca reprezinta un privilegiu, nu un drept. Iar privilegiile isi mentin statutul atata vreme cat cei care le-au primit le si merita. Asta e o regula care functioneaza in ambele sensuri.

In momentul in care o persoana imi castiga sau imi primeste-n dar increderea, se aliniaza la propriile mele principii. Iar in momentul in care eu castig sau primesc increderea ei – eu insumi ma aliniez la propriile sale principii.

Cand persoana respectiva – printr-o fapta anume – coboara in deplina cunostinta de cauza de pe piedestalul pe care-am urcat-o, incalcandu-mi unul dintre principii, imi pierd increderea in ea. Si la fel se intampla si invers. Si orice-ar face (sau as face) pe urma, increderea nu va mai putea fi restabilita. Cel mult, in locul ei se va instala pasivitatea sau – rareori – o relatie bazata pe interes reciproc, exprimat clar ca sa nu existe dubii. Dar de multe ori nici macar atat.

Sursa imaginii – link.


One Comment

  • Reply Happy |

    Azi e maine. O sa incer tostui pe scurt, ca tot am avut discutia asta cu taica-miu azi deci… nu stiu cum s-or aliniat stelele.In primul rand, fetele vor sa se marite ca asta vor ele de mici…ca mama lor s-a maritat, ca matusa lor, ca familia. Asadar, in prima faza, familia “ajuta” foarte mult la sadirea acestor ganduri si dorinte in inimile tinerelor domnite cuprinse de amor patimas pentru un june care poate, vorba ta, iubeste la fel de patimas. Dar fetele nu pot sa inteleaga ca iubirea patimasa la barbati nu-i egala cu “vreau sa te iau pe numele meu”.In al doilea rand: societatea. In general, daca esti “doar” prietena unui tip de 2-3…7 ani si nu esti nevasta-sa, ceilalti oameni se uita dubios la tine. Nu mi s-a intamplat mie, li s-a intamplat unor oameni din jurul meu. Sa le zicem…femei. Si ele se simt nasol, le intra in bibilica ideea ca ceva nu-i in regula cu statutul lor de “doar” iubita. Si atunci vor sa se marite.Apoi, mai e biserica. Vrei nu vrei, da’multe femei se viseaza in rochie alba de mireasa, fata in fata cu Al de sus, care le stie pe toate si ne leaga pana cand divortul ne va desparti. Really now, femeile (mult mai des decat barbatii) au aceasta idee ca ele nu pot face copii daca nu sunt casatorite religios. Sau daca nu sunt casatorite punct. Asadar, ar mai fi si motivul “vreau sa fac copii si simt ca imi expira ovulele daca nu ma ceri in casatorie odata”.Sa zicem ca ne uitam la prea multe filme romantice si da, avem pretentia ca el sa fie barbat si sa ne ceara el pe noi. Desigur, am vrea si ca timing-ul sa fie perfect, sa nu trebuiasca noi sa asteptam prea mult, sa bla bla bla.Sa nu uitam de rolul parintilor, care, incep sa iti puna intrebari din ce in ce mai des si te fac pe tine sa te saturi sa le tot dai explicatii. Ei, dragii de ei, vor sa te stie bine, in grija cuiva. Tu…vrei doar sa nu te mai sacaie ei pe tine si stii ca scapi doar daca…sacai tu, la randul tau, pe cineva. E…un lant al slabiciunilor.If you ask me, cred ca fericirea, intelegerea, respectul si daruinta ar trebui sa fie singurele “cereri” care sa conteze cu adevarat.Chiar a fost un episod din Sex in the city cand Charlotte s-a cerut singura in casatorie si apoi nu stia cum sa mai scape de sentimentul de dezamagire care o cuprinsese.Stii cum e, daca e ca ceva sa se intample… o sa se intample. Daca nu, make the best of what you have!

Lasa un comentariu