Cronica unui lider ratat

Deschise ochii cu greu, pe la 11 dimineata. Ar mai fi dormit, dar somnul i-a fost tulburat de murmurul de afara.

Se ridica in capul oaselor si ofta adanc. In partea cealalta a patului, blonda ratacea inca in lumea viselor – goala si pe jumatate descoperita. O privi – ca intotdeauna – cu o ciudata combinatie de afectiune si autoritate, pe care nici el nu si-o putea explica pe deplin.

Traversa camera, pana la minibarul din coltul opus. Isi mai turna un pahar. Alcoolul ii dadea mereu o stare de bine, era drogul lui preferat. Ce conta ca avea o tara de condus?

Isi culese de pe jos halatul de matase si-l arunca pe spatele aproape garbov. Se apropie – cu pasi marunti – de fereastra mare a dormitorului. Pe masura ce facea asta, murmurul se transforma incet intr-un zgomot tot mai puternic. Multe, multe voci care urlau ceva nedeslusit.

Trase draperiile si ramase socat de ceea ce vazu in fata ochilor. Dincolo de gardul inalt – din fier forjat – multimea parea mai numeroasa decat de obicei. Cordonul de jandarmi era si el acolo, neclintit. Iar asta ii dadu Sefului un sentiment de siguranta. Deocamdata.

Auzi pe hol vocea subordonatului sau. O voce care se dorea – fara succes – autoritara. Probabil, ca sa compenseze inaltimea respectivului. Sau altceva. In fine. Rapid, se gandi daca mai are rost s-o trezeasca pe blonda si s-o expedieze. Dar renunta la idee – oricum, legatura lui cu Andreea Leu devenise evidenta de ceva vreme, mai ales pentru cei apropiati.

Milu batu de trei ori in usa. Nu-i raspunse. Ii placea sa-l tachineze uneori. Ii lasa suficient spatiu sa se manifeste in voia lui, dar din cand in cand il tragea de lesa. Ca si cand i-ar fi zis, fara cuvinte : “Nu uita, Milule – ca esti robul Sefului. Adica al meu. Si eu stabilesc intotdeauna cata libertate ai, ce poti face si ce nu”. Iar Milu – ascultator – isi pleca privirea.

Il pofti totusi inauntru intr-un final. Poate aducea vesti noi, cine stie.

Milu intra pe varfurile picioarelor. Isi roti privirea, iar cand dadu de patul in care Andreea se intindea fara nicio jena se opri.

“Scuze, Sefu’. N-am stiut ca…” – reusi el sa articuleze.

“Calmeaza-te, ma. Nu conteaza. Ce te-aduce pe-aici la ora asta? Pantofii mi i-ai lustruit deja, aseara. Sau nu?”

“Da, Sefu’ – numai ca…”

“Stop !” – il opri brusc. “Toarna-mi un pahar.”

Milu – deja obisnuit cu asta – se conforma. Deja stia reteta micului dejun al campionilor – 200 de Jack si 3 cuburi de gheata. Ii intinse Sefului paharul, cu maini tremurande.

Acesta sorbi indelung. Ii placea mereu sa savureze pe indelete prima inghititura. Ii facu apoi lui Milu un semn cu aratatorul mainii drepte. Acesta intelese ca acum poate vorbi nestingherit.

Sefu’, se ingroasa gluma. Sunt tot mai multi. Trebuie – neaparat – sa le spunem ceva. Nu-i mai putem ignora pentru multa vreme.”

“Nu-i ignoram, dragul meu.” Era clar, micul dejun tocmai isi facea efectul. “Daca-i ignoram, nu puneam jandarmii sa le inmoaie oasele – fara sa-i aleaga pe cei care merita intr-adevar si cei care nu”.

“Ei asteapta un mesaj de la tine !” – insista Milu. “E adevarat c-ati respins nenorocita aia de lege, dar se pare ca ei sunt tot aici.”

“Ei”, adica poporul. Dar Milu stia ca Sefului nu-i place acel cuvant.

Urma o tacere prelunga. Seful parea ca viseaza, cu privirea pierduta printre reflexiile cuburilor de gheata din pahar.

“La urma-urmei – ce vor astia, mai Mile?”

Milu tacu, incurcat. Habar n-avea ce voiau “astia”, pentru ca voiau multe. Prea multe. Si pareau ca in fiecare zi vor inca ceva – nou. Parca mai ieri aparusera unii care cereau legalizarea Marijuanei. Sau astia au fost alaltaieri? Naiba mai tine minte…

Intre timp, blonda se trezise de-a binelea. Privi cu scarba pe geam, la multimea de afara. Apoi dadu nepasatoare din umeri si disparu in baie, lasand o urma calda de parfum. Milu o privi cu coada ochiului, admirativ. Nu-si permitea s-o priveasca mai insistent, stia ca era luata. Era a Sefului. Si nimeni nu se da la femeia Sefului.

Brusc, acesta se indrepta spre balcon. Parea hotarat.

“Ce faci, Sefu’ ?” – ingana Milu.

“Cum adica ce fac? Pai, ma duc sa-i intreb ce vor !” – replica, avand o voce total diferita de cea dinainte.

“Pai… asa?”

“Asa, cum?”

“Asa… in halat?”

“Da. Asa. In halat. Cu pieptul dezgolit. Sa le arat ca nu ma tem de nimic !”

Inainte ca Milu sa mai poata spune ceva, Seful disparu pe usa balconului.

Tresari pe gresia rece. Se apropie de balustrada impecabil lucrata si – sprijindu-si mainile de ea – privi in jos, la cei multi. Dupa cateva secunde, cativa oameni din multimea adunata in piata il vazura si aratau spre el, strigand ceva neinteligibil. Apoi, il vazura si cei din jurul acestora. Dura cam un minut pana cand toti protestatarii priveau in sus, spre balcon – huiduind.

“CE VRETI?” – striga deodata.

Multimea nu paru sa-l auda.

“CE VREEEEEEEEETI???” – urla din nou, din rasputeri.

Incet, huiduielile se stinsera. Poporul il privea pe primul om din stat. Rosu din cauza tipetelor si a frigului – incepea sa devina de nerecunoscut. In mai putin de doua minute se facuse liniste totala. Pana si jandarmii priveau – uluiti – spre personajul de la balcon.

Va urma. Probabil.

P.S.: Evident, acest text este un pamflet si se doreste a fi tratat ca atare.


One Comment

Lasa un comentariu