Cronica unui lider ratat (II)

Prima parte – aici.

Respira greu. Acolo, la balcon – in fata celor care pana in urma cu cateva minute scandau lozinci impotriva lui. Erau multi. Din spatele perdelelor apartamentului prezidential nu pareau atat de multi. Si – mai ales – nu atat de fiorosi.

Si totusi, acum taceau. Se uitau unii la altii, incurcati. Ce voiau? Eh… voiau multe. Atat de multe incat nu stiau nici macar de unde sa inceapa.

Seful isi stranse halatul in jurul mijlocului. Era frig, totusi. Insa acum iesise in fata celor multi si trebuia sa ramana. Sa-si joace rolul. Nu mai putea sa dea inapoi.

Isi plimba privirea peste primele randuri si se opri asupra unei tinere ce tinea un carton pe care scria “Iesi afara, javra ordinara !”. Zambi amar. Se simtea altfel acum, cand il atingea furia multimii in mod direct – si nu prin ecranul televizorului. Era mai expus, parca. Isi aduna toate puterile si – pe cel mai autoritar ton de care era in stare atunci – racni din nou.

“CE VRETI ?”

Un murmur prinse viata in spatele multimii si avansa cu repeziciune spre primele randuri. Reusi sa distinga cateva cuvinte ce pareau mai mult soptite.

“… pensii mai mari … salarii mai mari … preturi mai mici … salvati Rosia Montana … jos clasa politica actuala …”

Oamenii pareau nehotarati. El vedea ca nu exista o lista clara de revendicari si se bucura in sinea lui ca putea profita de pe urma faptului ca – totusi – oamenii nu erau suficient de uniti. Dar ceva-i scosese in strada. Daca nu o lista comuna de cereri, atunci ce?

“Ura” – isi spuse. “Ura i-a adus pe toti aici, si nu-i mai pot trimite acasa. Sunt prea multi, de data asta. S-au saturat. Le-a ajuns.”

Se hotari sa incerce sa scape iar, printr-unul din celebrele sale discursuri. Unul dintre cele in care reusea sa nu spuna aproape nimic, dar facea asta cu foarte multe cuvinte. Si… tinea figura.

Isi alese primele cuvinte si se gandi ca restul va veni de la sine. Isi drese glasul, se indrepta de spate si incepu…

“Ma adresez voua, tuturor…”

In acele secunde, multimea incepu sa huiduie. Totusi, nu dorea sa se lase intimidat.

“… voua, tuturor celor care ati iesit in strada, in ultimele zile…”

Oamenii devenisera si mai galagiosi. Aveau – din nou – ochii plini de un infricosator amestec de scarba si furie.

Apoi, avu o revelatie. Isi dadu seama ca oamenii nu-l privesc pe el – ci undeva in spatele lui, spre usa balconului. Iar acolo – in cadrul usii – statea Milu. Parca mai mic si mai amarat decat in urma cu cateva minute.

In acel moment, chipul Sefului se lumina brusc. Asta era solutia ! Milu era salvarea lui. Ii facu semn sa vina spre el si – totodata – spre multime.

Milu se gandi ca trebuie sa se tina tare. Toti il considerau lacheul Sefului si – desi in sinea lui stia ca e asa – nu putea s-o arate chiar atat de direct, in fata oamenilor agitati.

Facu un pas. Multimea deveni tot mai greu de stapanit. Ii rosteau numele.

“Milutz… Milutz…”

Seful zambea. Reusise sa “se scoata” si de data asta. Poporul dorea sange – iar el avea sa i-l dea.

Pasind incet, Milu blestema clipa in care iesise la balcon. Se gandise ca ar fi putut s-o trimita pe blonda in locul sau – dar acum era deja prea tarziu. Intrase in hora, trebuia sa joace.

Iar atunci – in acele momente – glasul multimii parea sa se unifice. Pentru prima data de cand incepusera protestele, oamenii scandau la unison.

“Milutz sa moara… Capul lui Milutz vrem…”

Ura poporului dadea pe dinafara, Seful reusise iar sa se eschiveze iar totul se revarsa acum in capul lui Milu. Se simtea el cu musca pe caciula, ce-i drept. Dar totusi, parca si-ar fi dorit sa plateasca doar pentru pacatele sale. Nu si pentru ale Sefului.

Se opri la un pas de Sef, nestiind ce sa faca. Inainte sa-si revina din starea aproape hipnotica ce-l cuprinse – se trezi prins de cravata si tras cu putere spre marginea balconului. Seful tocmai se pregatea sa-l sacrifice, pentru binele personal.

N-apucase nici macar sa intrebe “de ce”. In momentul in care Seful tocmai il salta peste balustrada – il auzise soptindu-i in ureche :

“Mi-ai fost de folos. E timpul sa-mi faci o ultima favoare. Ha-ha-ha…”

Cazu in gol, pentru o clipa. Simti apoi mainile reci ale oamenilor care-l prinsesera si-l trageau in toate partile – dorind parca sa-l sfasie in mii de bucati. Ura poporului scos din casa de mizerabilul regim al Sefului se revarsa acum – in intregime – asupra lui.

Seful profita de moment si disparu din decor. Ajuns inapoi in dormitor, isi sterse mainile – la propriu – de una dintre draperii.

Blonda era tot acolo, speriata de vuietul multimii de afara si de tipetele de disperare ale lui Milu. Tipete care se stingeau incet, chinuitor.

“Nu-ti face griji din cauza lor” – o linistise Seful. “Inca n-au ajuns la adevarata limita. Inca mai pot indura. Le-am mai dat un calmant. I-am linistit iar, pentru o vreme…”

Va urma. Probabil.

P.S.: Evident – si acest text este un pamflet si se doreste a fi tratat ca atare.

Sursa imaginii – link.


3 Comments

Lasa un comentariu