Profesorul (I)

Nota : Aceasta este prima parte (dintr-un total de trei parti) din ceea ce se doreste a fi o lectie de project management spusa mai… altfel. Sper sa va placa.

Ploua. Subtire si des – genul ala de ploaie care te uda pana-n suflet, daca n-ai fost destul de inspirat sa iei cu tine o umbrela.

Muncitorii s-ar fi fofilat si de data asta, dar “shafu’ al mare” era si el prezent pe micul santier si-i supraveghea din SUV-ul nou-nout, parcat vis-a-vis – in timp ce-si savura micul dejun. Erau nevoiti asadar sa lucreze in ploaie. Salopetele din dotare nu erau impermeabile, asa ca ei incercau sa contracareze efectul ploii prin injuraturi – care mai de care mai colorate. Sigur, asta nu impiedica ploaia sa-i ude in continuare, dar pareau ca se simt bine asa, injurand. Se consolau cu gandul ca (vara fiind) ploaia nu era rece.

Jobul lor era sa finiseze exteriorul unei cladiri proaspat construite. Treaba fusese inceputa de altii, inainte sa apara ei in peisaj. Nu stiau exact de ce fusese lasata neterminata, dar nici nu-si bateau capul cu asta. Se bucurau ca au ce face.

Oricum, nu se prea omorau cu munca. Mai faceau exces de zel din cand in cand (asa ca-n acea dimineata ploioasa), atunci cand se stiau supravegheati. In rest… erau de parere ca timpul trece, leafa vine – si-si petreceau mare parte din ziua de lucru jucand carti la umbra.

Isi mai clateau din cand in cand ochii cu cate-o doamna/domnisoara “trasa printr-un inel”. Treceau multe pe langa santierul lor – zona era destul de circulata. Le fluierau, le alintau cu diverse porecle alese pe moment si le faceau diverse propuneri indecente. Asta ii facea – probabil – sa se simta barbati. Erau ignorati in general de catre reprezentantele sexului frumos. Doar cateva se incumetara – de-a lungul celor cateva zile de cand lucrau ei acolo – sa le raspunda cu aceeasi moneda. Degeaba, insa. Absolut degeaba. Nu facusera decat sa-i intarate si mai mult. Femeile ar fi ocolit de bunavoie zona respectiva – dar asta ar fi insemnat cam 30 de minute de mers pe jos pe alta ruta. Asa ca preferau sa-si asume riscul, sa taca din gura, sa se prefaca surde – si s-o ia pe drumul cel mai scurt (adica cel de langa santier).

Ploaia incepu sa dea semne ca se opreste. La scurt timp dupa, SUV-ul sefului o lua din loc, iar muncitorii – stiindu-se acum nesupravegheati – revenira la vechile obiceiuri. Adica se lipira de zidul cladirii, isi aprinsera cate-o tigara si incepura “sa se simta barbati” din nou. Spre necazul tinerelor ce continuau sa treaca prin zona.

Atunci aparu… ea. Inalta, superba, zambitoare. Cu o rochie imaculata. Vorbea la telefon si parea foarte fericita. Tinta perfecta pentru ei, ce mai.

O abordara cu apelative mai “soft” (gen “pisi”, “papusa”, etc.), dar tanara parea imuna. Nu-i baga in seama si-si continua discutia telefonica. Asa ca muncitorii trecusera la artileria grea, incepand sa-i spuna domnisoarei ce i-ar face in noaptea care vine. Fara succes insa.

Atunci, intr-un acces de marlanie suprema – unul dintre ei se dezlipi de langa perete, se apropie de ea cu cativa pasi mari si-i trase cu putere o palma peste fund – ca sa-i atraga (intr-un final) atentia. Tanara tresari, isi scapa telefonul si – pe tocuri fiind – aluneca pe trotuarul ud. In urma unui numar nereusit de echilibristica spontana cazu intr-o balta de langa bordura.

Prima data ii veni sa planga. Apoi simti cum cel mai pur sentiment de ura incepe sa puna stapanire pe ea. Rosie de furie, se chinui sa se ridice – in uralele urangutanilor in salopeta, care radeau la vederea petei negre imense ce aparu pe rochia ei. Ar fi vrut – probabil – sa-i injure. Sau sa-i loveasca. Era clar ca se stapaneste – si inca foarte bine. Stia ca n-avea sens.

Isi ridica poseta de jos, ofta neputincioasa si le arunca o ultima privire. Una in care se amestecau deopotriva ura si neputinta. Mai avea putin si incepea sa planga, dar alese sa-si continue drumul – pasind mai departe in rochia murdara de noroi. In tot acest timp, muncitorii radeau cu lacrimi, invitand-o sa se dezbrace si sa-si intinda rochia la uscat acolo – in strada.

Se apropia ora mesei, iar muncitorii incepusera sa se uite dupa camioneta care le aducea pachetele cu mancare – injurandu-l printre dinti pe soferul care (din nou) intarzia. De dupa un copac aparu – frecandu-se la ochi ca dupa un somn bun – seful de echipa.

Aproape o ora mai tarziu, masa era servita la parterul cladirii – pe niste scanduri ce serveau pe post de mobilier – iar mama soferului care adusese mancarea era oficial cea mai dorita femeie de pe santier. Cu totii infulecau cu pofta, lihniti fiind de foame.

Se auzi un zgomot. Cineva tocmai pasi inauntru, venind din strada aglomerata. In curand il si vazura. Era un tanar inalt, bine facut – imbracat la costum si cu o mapa neagra in mana.

Noul venit ii saluta, dar nimeni nu-i raspunse. Revenira cu totii la masa lor. La urma-urmei – ei erau stapanii locului. Cum sa se lase deranjati?

Tanarul ramase in picioare, in mijlocul incaperii – asteptand sa fie bagat in seama. Fiind oarecum incomodat de prezenta lui, seful de echipa decise intr-un final sa-si lase ciorba si sa-l abordeze.

“Ce vrei?” – il intreba.

“O slujba” – zise tanarul.

Zgomotul lingurilor se opri brusc – iar privirile muncitorilor il fixara pe tanarul in costum.

“O ceee?” – accentua seful de echipa, incercand sa evidentieze ridicolul situatiei.

“O slujba, am zis. Am nevoie de bani si m-am gandit ca poate faceti angajari.”

Il priveau cu totii, nauci.

“Da’… n-ai slujba?” – insista seful de echipa.

“Nu mai am. Am nevoie de bani si vreau sa ma angajez aici. Sunt capabil de munca fizica, nu-i nicio problema.”

“Ai vreo calificare?”

“Sunt profesor” – raspunse tanarul. Ii intinse mana – spunandu-si numele, pe care omul in salopeta nu-l intelese si nici nu se obosi sa mai intrebe.

Ii raspunse doar.

“Noi n-avem nevoie de ‘telectuali aicea. Noi dam cu tarnacopu’, nu pierdem vremea cu cartea-n mana.”

Tanarul nu se lasa descurajat. “Stiu, dar nu vin aici ca profesor. Ci ca muncitor necalificat. Cum spuneam, munca fizica nu ma sperie.”

Un murmur aparu in randurile muncitorilor. Murmur care se transforma – incet – intr-un ras sanatos, in hohote.

” ‘telectualii or ajuns sa dea la tarnacop, in rand cu noi aialalti. Ha ha ha… ”

Stapanit de o stare ce era mai degraba un amestec de nedumerire si neincredere, seful de echipa smulse o uniforma murdara dintr-o lada ce zacea pe podea. Uniforma fusese lasata acolo de catre un fost muncitor, care demisionase recent. I-o aruncase Profesorului, spunandu-i printre dinti :

“Incepi maine dimineata la 7. Nu la 7 fara un minut – nu la 7 si un minut. La 7 fix. ‘Nteles? ”

Ii placea sa se simta autoritar, cu atat mai mult in fata unuia cu mai multa scoala decat el.

Tanarul incuviinta, apoi isi lua uniforma. Saluta respectuos si – rotindu-se pe calcaie – iesi din cladire zambind.

In urma lui, muncitorii nedumeriti isi continuara masa. Se grabeau oarecum, ii astepta o noua runda de jigniri la adresa femeilor care treceau prin zona…

Va urma.

Sursa imaginii – link.


3 Comments

Lasa un comentariu