Profesorul (II)

Nota : Aceasta este a doua parte (dintr-un total de trei parti) din ceea ce se doreste a fi o lectie de project management spusa mai… altfel. Prima parte o gasiti aici.

A doua zi la 7 fix profesorul era la datorie.

Nu la 7 fara un minut, nu la 7 si un minut. Ci la 7 fix, asa cum i se spuse.

Salopeta ce-o purta nu mai era jegoasa, asa cum o primise cu o zi in urma. Era curata si raspandea un parfum placut, de balsam de rufe.

Primise si el o galeata si o bidinea – si i se spuse sa se descurce, ca doar e major si vaccinat. N-a comentat. De lucru  era suficient, avea chiar si de unde sa aleaga. Asa ca-si preparase materialele necesare si se apuca de lucru. Suprafata de zugravit era destula.

Fusese primul din grup care intr-adevar muncea, la acea ora. Ceilalti fumau, spuneau bancuri si se indemnau reciproc la lucru. Aparent, fara foarte mult succes. Profesorul nu parea sa fie deranjat de asta. Lucra nestingherit si parea total absent de la ceea ce se intampla in jur.

Soarele urca incet pe cer, iar numarul pietonilor care frecventau zona incepu sa creasca. Iar printre ei – bineinteles – femeile frumoase. Victimele perfecte, asteptate de cavalerii in salopete. Le admirau pe toate, nestiind parca de care sa se lege.

Pana cand si-au ales una dupa tiparele clasice. Inalta, subtirica si cu talie de viespe. Tinuta office, pantofi cu toc, parul strans la spate – in coc, servieta de piele in mana… ce mai, era frumoasa si eleganta… si deloc receptiva la sasaielile muncitorilor. De observat ii observase, asta era clar. Dar se straduia sa-i ignore. Cum lor nu le placea sa fie ignorati, trecura la nivelul urmator.

“Mami, de ce esti trista?” – marai unul, acompaniat de hahaielile celorlalti.”Ai dormit singura azi-noapte, ai?”

Domnisoara se opri si se intoarse spre grupul vesel. Apoi – in ciuda elegantei afisate pana atunci – le arata degetul mijlociu, in toata splenoarea lui. Pufni, nervoasa. Apoi isi vazu de drum.

Tragand concluzia ca “femeile bune-s nepoliticoase si cu nasul pe sus”, muncitorii se apucara – cu chiu, cu vai – de munca. Dupa putin timp, unuia dintre ei ii veni o idee. Lua o matura ce statea rezemata de zid si se hotari sa astepte urmatoarea  victima ce se incadreaza in profil – pentru a-i pune piedica. Spre bucuria lui, n-a fost nevoie sa astepte mult. De dupa coltul cladirii se ivi – timida – o gingasa domnisoara intr-o rochie alba, de vara.

Muncitorul astepta pana aceasta ajunsese in dreptul lui, si-i arunca matura la picioare. Luata pe nepregatite, domnisoara se impiedica si se dezechilibra, spre bucuria indivizilor in salopete. Bucurie care fuse intrerupta fulgerator de o interventie pe care n-o prevazusera. Profesorul aparu brusc in peisaj si-o prinse pe domnisoara – inainte ca aceasta sa atinga pamantul. O ajuta sa-si recapete  echilibrul, isi ceru scuze pentru intamplarea nefericita si o asigura ca e o nevinovata greseala. Nestiind ce sa creada, domnisoara ii multumi – aruncand priviri neincrezatoare spre grupul de muncitori care amutisera de uimire. Isi continua apoi drumul, usor nedumerita.

Interventia profesorului potoli discutiile filosofice – cu dese trimiteri la organe si rude de tot felul – dintre ceilalti  muncitori. Nu stiau ce sa creada. Intr-un tarziu, unul dintre ei concluziona ca ” ‘telectualii habar n-au sa se distreze” – si continuara sa se prefaca muncind, ca si pana atunci. Il mai priveau totusi din cand in cand pe profesor, cu coada ochiului.

Se apropia pauza de masa. Ca de obicei, masina care trebuia sa le aduca mancarea intarzia. Motivul nu-i interesa, le era foame si se intreceau in urarile “de bine” adresate soferului masinii respective si mamei acestuia. Sigur, nu le trecea foamea cand faceau asta. Aveau insa impresia ca asa se simt mai bine.

Intr-un tarziu, masina mult asteptata ajunse. Soferul nici macar nu apuca sa coboare, ca se vazu incoltit de haita de muncitori flamanzi. Intarziase din cauza aglomeratiei din trafic, dar asta nu mai interesa pe nimeni. Suportand torentul de injuraturi ce se revarsa asupra-i, incepu sa imparta pachetele cu mancare. Aceste pachete constau intr-o conserva si-o jumatate de paine – pentru fiecare in parte. Deschise lada in care se aflau conservele, apuca rapid cate una si le arunca – scarbit – spre muncitorii nervosi, care sareau sa le prinda. Cand profesorul isi prinse din zbor conserva, lasa sa-i scape un “multumesc” sfios. Soferul – mirat – incuviinta amabil din cap.

Dupa ce termina conservele, deschise lada in care avea painea. La fel, incepu sa arunce cate o bucata fiecaruia dintre flamanzii care-l injurau cu patos. Le-ar fi aruncat bucuros pe jos, dar se temea pentru slujba ce-o avea si – de ce nu – pentru integritatea lui corporala. Ajunse la ultima bucata de paine, cea destinata profesorului. Se apropie de el, isi scoase sapca de pe cap – in semn de respect – si-i intinse bucata de paine. Ii ura acestuia “pofta buna”. Apoi il saluta respectuos si porni spre masina.

Inainte sa se urce, fu abordat de seful de echipa.

“Da’ ce ma, ‘telectualii merita alt tratament ?” – il intreba acesta, cu gura plina.

Primi doar un zambet amar si o mana fluturata a lehamite. Soferul porni apoi motorul si iesi in strada. Avea un orar de respectat.

Satui, muncitorii se asezara la umbra – pentru o partida de carti. Asa, “sa se aseze mancarea”. Stiau ca nu vor fi vizitati de catre “shafu’ al mare” decat mai spre seara, deci n-aveau motive sa se grabeasca. Unul dintre ei savura o banana, la desert – si arunca apoi coaja in mijlocul trotuarului. Profesorul isi parasi munca pentru o clipa. Senin, lua coaja si-o arunca la cosul de gunoi de la marginea trotuarului. Se intoarse apoi sa-si termine treaba, sub privirile lungi ale colegilor sai.

Scenariul din aceasta zi se repeta – cu diverse variatiuni – si in zilele ce urmara. De fiecare data cand muncitorilor li se punea pata pe vreo domnisoara si tineau mortis sa-si bata joc de ea, profesorul intervenea si salva situatia. Ceilalti se alegeau cu priviri pline de ura, iar el – cu multumiri. Totodata, era singurul pe care soferul masinii cu mancare il saluta si-i inmana personal conserva si bucata de paine, in loc sa i le arunce.

Dupa mai multe zile, bataile de joc la adresa femeilor care treceau prin zona incepura sa se rareasca simtitor. Din motive pe care nici macar initiatorii lor nu le intelegeau pe deplin. Nu era clar daca se rusinau de comportamentul lor de pana atunci sau pur si simplu doreau sa se bucure de aceeasi recunostinta de care se bucura si cel mai nou membru al echipei lor, profesorul.

Va urma.

P.S.: Textul de mai sus este unul pur fictiv si ilustreaza doar niste simple idei, fara a face vreo conexiune cu viata reala. E cel mult o poveste cu talc si nimic mai mult.

Sursa imaginii – link.


2 Comments

  • Reply adriana |

    de cand am asteptat continuarea 😀 . Desi e fictiv textul,pentru domnisoare nu e chiar asa fictiva povestea. Lucrurile astea chiar se intampla si crede-ma este legata povestea de viata reala mult mai mult.

Lasa un comentariu