Profesorul (III) (partea intai)

Initial, povestea asta trebuia sa fie din trei parti. Am realizat insa ca ultima parte va fi ceva mai lunga decat ma asteptam, asa ca am decis s-o impart la randul ei in doua parti mai mici, din care prima se poate citi in continuare. Cealalta urmeaza, in decursul acestei saptamani. Partile anterior publicate se pot citi aici (Profesorul – I) si aici (Profesorul – II).

In perioada urmatoare, marlania incepu sa dispara din randurile celor prezenti pe santierul unde se angajase profesorul. Sau cel putin sa se diminueze simtitor. Muncitorii pareau acum ca se gandesc de doua ori inainte de-a se lua de reprezentantele sexului frumos care frecventau zona. Motivul nu era clar. Sa le fi fost rusine? Rusine fata de ce? De ceilalti colegi? Nu prea era cazul – doar pana la venirea profesorului se inghesuiau cu totii in a-si bate joc cat mai mult de tinerele ce-si faceau drum prin zona. Ba chiar se incurajau, care mai de care.

Intr-una din zile tocmai terminasera de zugravit unul dintre ziduri si asteptau uscarea vopselei, pentru a aplica un nou strat. Soarele dogorea, iar norii pareau ca se retrasera speriati de arsita lui. Cerul era senin… iar albastrul sau se asorta perfect cu rochia unei domnite ce aparu de dupa colt, vorbind la telefon.

Ea ii zari imediat, iar ei o auzira cum isi incheie conversatia cu “… bine, draga – te las ca iar trec pe langa magarii aia”.

“Magarii” se inrosisera. Cativa dintre ei – de rusine. Ceilalti, de nervi – dar nu schitara niciun gest. Care va sa zica, tanara mai avusese de-a face cu ei. Le era “clienta veche”, cum ar fi zis seful echipei. Profesorul intelese situatia si se multumi sa priveasca deocamdata de pe caramida pe care se asezase, in umbra cladirii.

Femeia pasea cu grija printre scandurile de pe jos, fiind totodata atenta la muncitorii de pe margine. Foarte probabil, se astepta sa fie iar agresata (verbal, cel putin) si-si pregatea replica. Parea hotarata sa nu se lase. De data asta, macar.

Un toc ii ajunse insa intr-o crapatura a uneia dintre scanduri. Se dezechilibra si cazu pe spate, pe betonul fierbinte. Muncitorii se privira mirati, apoi – intr-o fractiune de secunda – ochii lor se atintira asupra profesorului. Ca si cand ar fi fost datoria lui sa intervina. Acesta insa se multumi sa zambeasca absent, moment in care cei din echipa incepura sa-si dea coate, indemnandu-se reciproc.

“Ce-i mah, vi-i rusine sa faceti un bine?” – se rasti seful echipei.

In acel moment, unul dintre ei iesi din grup si se indrepta spre femeia care intre timp reusise sa se ridice, dar statea incurcata intr-un picior, privind la pantoful scump care ramasese prins in scandura buclucasa.

“Permiteti, don’soara ?” intreba acesta, aratand spre pantof.

“Don’soara” incuviinta din cap. Muncitorul se apleca, prinse usor pantoful si-l trase cu grija din crapatura unde fusese fixat pana atunci. I-l intinse femeii, cu un gest stangaci, dar binevoitor.

“Nu i-l da mah asa. Nu vezi ca-i plin de praf?” il apostrofa unul dintre colegi, intinzandu-i o carpa curata. Acesta sterse cu grija pantoful, facandu-l din nou sa luceasca.

Intre timp, altul se desprinse de grup, apuca pantoful curat si se aseza pe un genunchi in fata femeii.

“Sprijiniti-va de mine, don’soara. Va ajut io.”

Femeia isi puse o mana pe umarul lui, pentru a-si recapata echilibrul. In cateva secunde, muncitorul ii aseza pantoful pe piciorul tremurand.

“Va mai putem fi de folos cu ceva, domnita?” intreba seful de echipa.

Tanara nega, cu o miscare a capului. Scapa apoi un “multumesc” nedumerit, soptit cu jumatate de gura si-si vazu de drum, uitandu-se de cateva ori inapoi. In urma ei, profesorul aplauda – sub privirile mirate ale celorlalti. Aplauda incontinuu vreme de cateva secunde, privindu-i zambind pe cei care-o ajutasera pe femeie. In scurt timp restul echipei i se alatura, iar aplauzele ii facura pe respectivii sa roseasca.

Sursa imaginii – link.


Lasa un comentariu