Profesorul (III) (final)

Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, public aici ultima parte din ceea ce se doreste a fi o lectie de project management spusa mai… altfel. Celelalte le puteti citi in ordinea publicarii – aici, aici si aici.

Se apucara din nou de lucru. Mai aveau de zugravit. Evident, femei mai trecusera prin zona, dar ei le priveau pasivi. Nu era clar daca din rusine pentru ceea ce facusera pana atunci sau din respect pentru fapta colegilor, de mai devreme. Oricum, isi vazura linistiti de treaba.

La incheierea programului, cand fiecare isi strangea lucrurile ca sa plece spre casa, profesorul ii invita pe toti la bere. Nu-l refuzara, fusese o zi grea. Au ocupat doua mese la o terasa din apropiere, potolindu-si setea cu licoarea rece si spumanta. Vorbira mult si despre multe. Profesorul parea ca se pricepe si el cat de cat la fotbal, care era intotdeauna un subiect bun de pierdut vremea. Le placea sa-l asculte, desi erau de parere ca ” ‘telectualii-s mai mult cu cartile, da’ se descurca si cu mingea”.

Profesorul insista sa achite nota de plata, asa cum a promis la inceput. Nu voiau sa-l lase – erau destul de multi iar suma stransa era marisoara. Dar omul o tinea pe-a lui si n-au avut ce sa-i mai faca. Il lasara sa plateasca, multumindu-i pentru bautura. Se oferira apoi sa-l conduca acasa. Le devenise simpatic in ultimele zile. Si parca mai mult in ziua care tocmai se incheia. Simteau ca-i datoreaza lui multumirile primite de la femeia in rochia albastra.

“Va multumesc, dar a venit sotia dupa mine – ca avea drum pe-aici” – le raspunse, aratand spre o masina care tocmai oprea in fata terasei. Curiosi sa o vada pe tovarasa de viata a ‘telectualului, privira cu totii in acea directie. In momentul in care femeia aparu in raza lor vizuala se lasa linistea.

Nu le venea sa creada. Femeia care-i saluta si care le era prezentata ca fiind sotia profesorului era una dintre “victimele” lor. Mai exact, cea de care se luasera in ziua in care profesorul veni sa se angajeze.

“Da, ea e sotia mea” sparse acesta linistea proaspat asternuta. “V-o amintiti, probabil.”

Asa era, si-o aminteau. Si inca foarte bine. Privira rusinati cu totii. Seful de echipa incerca sa lege cateva cuvinte, incurcat.

“Dom’ profesor… ne cerem scuze. Chiar ne cerem scuze. Stiti… noi… noi chiar ne cerem scuze. Si dumneavoastra la fel, doamna.

Cuplul zambi la unison. Femeia le spuse sa nu-si faca griji, scuzele se accepta, iar profesorul se simti dator cu o explicatie.

“A venit acasa plangand si rosie de furie, in ziua in care ati avut treaba cu ea. Evident, nu ma puteam pune cu voi cu toti. Erati prea multi si daca veneam sa fac scandal nu rezolvam nimic. Ba dimpotriva, poate ajungeam si la Urgenta, cine stie. Daca se lasa cu bataie, o pateam urat de tot.

Asa ca am hotarat sa vin sa lucrez cu voi. Sa incerc sa inteleg de ce ati facut ceea ce-ati facut si ce se poate face pentru ca lucrurile sa nu se mai repete. Si sa invatam unii de la altii. Prin puterea exemplului.”

Echipa asculta in tacere. Profesorul continua. “Imi place sa cred c-am reusit, mai ales dupa episodul de azi. Va multumesc ca m-ati primit in mijlocul vostru. Acum o sa ma descurc mai bine cand o sa-mi fie toata casa un santier… hehe”

Zambira cu totii.  Profesorul se ridica, alaturi de sotia lui. Din buzunarul de la piept scoase o hartie impaturita si i-o inmana sefului de echipa.

“Demisia mea, mestere” ii spuse. “Va multumesc tuturor – din nou – pentru tot”. Ii saluta apoi respectuos, pe fiecare in parte. In cele din urma isi lua ramas bun si pleca, alaturi de sotia sa. Nu inainte de-a le promite ca desi asta a fost prima data cand au iesit la bere, nu va fi si ultima.

Sfarsit.

Sursa imaginii – link.


Lasa un comentariu