Moartea, vazuta prin ochi de copil

Ajung in statie in acelasi timp cu autobusul. Ma bucur ca nu mai am de asteptat – a venit frigul si sa astepti in ceata diminetii nu e tocmai ceva placut.

Nu e aglomerat. Gasesc asadar un loc unde sa ma asez. Imi scot telefonul si ma afund in mailuri, stiri, notificari…

_ Mami, tu cati ani ai?

Ridic privirea si vad pe scaunul din fata mea o doamna inca tanara, cu o scumpete de fetita in brate.

_ Aproape treizeci si cinci, puiule.

Fetita are cam patru-cinci ani. Zambesc. Ma gandesc pentru o clipa la vremea cand aveam aproximativ aceeasi varsta – iar singurele ganduri care-mi cutreierau mintea erau legate de joaca, jocuri, jucarii… Un sunet scurt al telefonului imi atrage atentia ca am primit un mail. Incep sa-l citesc.

_ Mami, cati ani avea tati cand a murit?

Fara sa vreau, devin atent si uit de mailul pe care tocmai l-am deschis.

_ Aproape cati am eu acum, puiule. Vocea femeii se schimba brusc.

_ Mami, cati ani are tati acum?

Tonul femeii devine grav. Nu-i pot vedea chipul, dar intuiesc doua lacrimi care incep sa se prelinga din colturile ochilor.

_ Nu mai are, puiule. Tati traieste in cer acum, cu ingerasii.

_ Da’ mami… buni zicea ca-i in pamant. Mami, buni minte?

Femeia tace pret de cateva secunde. Cred ca-mi suna iar telefonul, primesc notificari noi. Le ignor.

_ Mami… nu plange, mami. Eu n-o sa mor. Eu o sa traiesc langa tine toata viata.

Fetita o imbratiseaza, cu mainile ei mici si calde.

_ Mami, tu sa nu te duci in cer. Stiu ca tati s-a dus dupa bunicu’, da’ tu sa nu te duci. Mie-mi place aici acasa, cu tine si cu buni si cu doamna educatoare…

Printre sughituri, femeia ii raspunde.

_ Nu ma duc, puiule. Nu ma duc…

Fetita se aseaza pe scaun si incepe sa se joace cu parul femeii.

_ Mami, tu sa fii fericita. Ca eu te iubesc. Si pe tine, si pe buni si pe doamna educatoare. Si eu n-o sa mor niciodata. O sa ma fac mare-mare si-o sa ma fac doctor si-o sa am grija de tine. Si cand o sa fii bolnava, o sa te vindec. Si n-o sa te las sa mori niciodata. Ca eu te iubesc, mami. Si pe tine si pe buni si pe doamna educatoare. Da’ pe tine mai mult, mami. Da’ lor sa nu le spui ca pe tine mai mult, ca se supara.

Femeia-si sterge lacrimile in graba si se straduieste – cred – sa zambeasca.

_ Da’… mami?

_ Spune, puiule.

_ Hai sa fim vesele. Ca ajungem imediat la gradi.

_ Ajungem, puiule. Sa ai grija, sa fii cuminte…

_ O sa fiu, mami.

Autobusul se apropie de statia unde trebuie sa cobor. Cu greu, ma urnesc din loc si ma indrept spre usa. Fetita se uita la mine cu ochi mari si curiosi.

Ii zambesc. Imi zambeste si ea. Si-mi face cu mana.

Usile se deschid, iar in timp ce cobor mai prind din zbor o ultima frantura din conversatia lor.

_ Da’ mami… cum sunt oamenii cand nu sunt veseli?

Sper sa nu afle cu adevarat nicodata.


2 Comments

  • Reply ioana |

    M-ai surprins din nou cu un articol foarte bun. M-a atins la suflet … adanc de tot.
    Nu stiu daca ti-am mai zis dar chiar te pricepi sa faci dintr-un lucru banal (nu e cazul acestui articol… in general vorbind) ceva senzational.
    Recunosc … m-ai lovit fix unde doare si sincer nu doresc nimanui sa simta cum e sa pierzi un parinte.
    Felicitari pentru articol … esti FENOMENAL

Lasa un comentariu