Prietenii la nevoie se cunosc… nu-i asa?

In sfarsit, si-a facut curaj s-o ceara.

E drept ca n-a mers asa cum isi inchipuia el. Nisipul de la malul marii a fost inlocuit cu pietrisul de pe malul Muresului, iar briza – cu un miros de mititei prajiti de un grup de petrecareti ce se stabilisera in cadrul lui idilic.

Ii tremurau picioarele mai rau ca atunci cand Valer (vecinul bunicii sale) il alergase cu coasa prin iarba pana la genunchi, de ciuda ca-i mancase bunatate de corcoduse. Diferenta era ca atunci ii tremurasera de frica. Acum ii tremurau de emotie.

Scotocind in buzunar dupa inel, se aseza pe un genunchi. Invatase o poezie de Eminescu pentru ocazia asta, cu o zi inainte. Dar acum era norocos ca mai tinea minte cum il cheama.

O privi in ochi si isi aduna toate fortele de care era in stare ca sa puna ACEA intrebare.

“Vrei sa… aaa… ”

Ea-l privea si nu-i venea sa creada.

Adunandu-si tot tupeul de care era in stare, scoase din buzunar cutia cu inelul pe care-si daduse salariul pe-o luna.

“Sa… aaa… sa fii … aaa … ”

Da, voia.

Insa cutia buclucasa nu voia sa se deschida. Mai incerca pret de cateva secunde apoi – umilit – o sparse cu un bolovan ce zacea pe jos, la indemana. Ca sa poata scoate inelul din ea.

De ce? Pentru ca inainte sa porneasca de acasa ca sa puna “marea intrebare”, colegii lui de apartament o lipisera cu Super Glue. Li s-a parut o gluma buna. Mai ales cand – faptul fiind consumat – radeau cu totii zicand ca bolovanul care-a spart cutia si a dat la iveala inelul e parte din temelia casei lor de piatra.

Evident, viitoarea (pe atunci) mireasa n-a gustat gluma. Noi ceilalti mai radem si azi, cand ne amintim povestea.

***

Era ziua nuntii. Dormisera separat – ea la parintii ei si el in apartamentul proprietate personala.

Stia ca pe ora 11 trebuia sa fie la biserica. El se trezise in sunetele disperate ale telefonului mobil. Buimac de somn, vazu ca e abia 9 si-un pic – si avea deja peste 30 de apeluri pierdute de la cea care-avea sa-i devina sotie.

O suna inapoi.

“Alo…”

“UNDE ESTI ?”

“…”

“UNDE ESTI, MAAAAA ?!”

“Acasa… da’ ce-ai patit de urli asa, buburuza mea? Emotiile-s de vina?”

“EMOTIILE? STAU SI TE ASTEPT CA PROASTA LA BISERICA SI TU MA INTREBI DACA AM EMOTII ???”

“La biserica… la ora asta? Pai… nu pe 11 trebuia sa fim acolo?”

“E DEJA TRECUT DE 11 !!! STAU AICI SI SE UITA LUMEA LA MINE, UNII CRED CA M-AI LASAT IN FATA ALTARULUI !!!”

Da, era trecut de 11. Atata doar ca – in seara dinainte –  prietenii i-au dat toate ceasurile din casa inapoi cu doua ore. Inclusiv pe cel de la telefonul mobil.

A ajuns la biserica sifonat si transpirat, putin inainte de ora 12. La fix ca sa puna punct barfelor ca si-a parasit iubita la altar, ca-n filmele cu prosti.

Evident, mireasa n-a gustat gluma nici atunci. Noi ceilalti mai radem si azi, cand ne amintim povestea.

***

True stories.

P.S.: Pentru amicii mei care citesc postarea asta si vin la nunta mea : sa nu cumva sa va vina idei, domnilor 🙂 Nu de alta, da’ pe unii dintre voi va cred in stare :))

 


Lasa un comentariu