Ambasadorii (I) – Drumurile noastre…

– I –

 
“Drumurile noastre…”

 

 

Era cald. Atat de cald, incat simtea ca neuronii ii lesina, sinapsele se rup iar gandurile i se topesc. Broboane de sudoare i se scurgeau pe frunte, pe tample si pe gat – insa el ramanea nemiscat. Parea ca trecuse o vesnicie de cand statea intins pe izoprenul moale, la ultimul etaj al blocului-turn inca neterminat. Trecusera insa o ora si douazeci si trei de minute. Stia asta fara sa se uite la ceas.

Fredona “Drumurile noastre”, arhicunoscuta piesa a lui Dan Spataru – abia miscandu-si buzele. Melodia era mai batrana decat el, dar era cea pe care parintii sai au dansat pentru prima data. Sigur, el n-avea de unde sa stie asta – dar asa i se povestise.

Incet, cu miscari stiute pe de rost, o mangaia pe Rada. Asa-si botezase arma de foc, la care lucrase aproape un an de zile. Era mandru de ea. Era “productie proprie”, desi n-avea cui sa se laude cu asta. O construise ilegal, la urma-urmei – dupa ani intregi de studiu al fenomenelor balistice. Si o botezase dupa singura femeie din viata lui pe care-i placea sa creada c-o iubise, candva.

Rada avea 70 de centimetri cu patul pliat si 110 montata in toata splendoarea ei, asa cum era acum. Luneta era “imprumutata” de la un Dragunov vechi si defect, pe care-l gasise in podul bunicilor sai in vremea cand se ascundea de teama sa nu manance iar bataie gratis. Multa vreme, folosise splendidul aparat optic pentru a urmari porumbeii de la distanta. Apoi, in adolescenta, cand incepuse sa priceapa cu adevarat ce-s femeile si de ce alearga barbatii dupa ele – folosea luneta ca sa-si spioneze vecina favorita, din blocul de vizavi. Asta, pana cand tatal sau vitreg l-a prins si i-a aplicat una dintre acele corectii pe care le ura atat de mult, cu partea metalica a curelei groase, din piele.

A indurat mult atunci, dar n-a vrut sa dea luneta. Se simtea legat de acel obiect, intr-un fel ciudat si care aproape-l speria. Isi amintea cum a ramas chircit de durere, pe podeaua saracacioasa a camerei sale, dar mandru si tinand inca pretiosul aparat optic strans la piept. De fiecare data cand privea prin acea luneta isi amintea durerea simtita atunci. Si de fiecare data, acea privire chema moartea. O moarte rapida, directa si – mai ales – tacuta. Asta, gratie ingeniosului amortizor pe care-l construise tot singur, din aliaje al caror secret n-avea sa-l imparta cu nimeni, niciodata.

Rada avea sa scuipe moarte si azi. O moarte pentru care el incasase o suma frumusica in avans si avea sa incaseze restul cand victima era eliminata. Stand intins printre resturile de caramizi si bucatile de fier aruncate la intamplare – in mizeria caracteristica santierelor de constructii, se complimenta pentru alegerea pozitiei. Era perfecta. Avea vedere clara spre usa cladirii de unde trebuia sa iasa urmatoarea lui victima. Nu mai avea fotografia primita pe mail, de la misteriosul client. Dar memorase figura victimei pana la ultimul detaliu, cum facea mereu.

Nu intelegea de ce anume ar vrea cineva sa ucida un batran care abia se mai tara prin viata. Dar nici nu-l interesa foarte mult. Isi primea banii si executa loviturile cu o precizie care-i construise reputatia de care era atat de mandru si care-l facuse atat de respectat in bransa, desi nimeni nu-i stia numele real si nici nu-i banuia adevarata ocupatie.

“Drumurile si iubirea, gandurile, ferici…”. Tresari. Tinta lui tocmai iesea din cladirea vizata, in soarele cald al verii. Cu miscari pe care-ar fi fost in stare sa le faca si-n somn, isi incarcase arma cu unul dintre gloantele personalizate, fabricate cu mana lui. Ii placeau gloantele astea, le considera un fel de semnatura. Reputatia de care se temeau toti trebuia totusi intretinuta cumva. Rada ajunse incarcata si in pozitie de tragere in mai putin de trei secunde.

Isi lipi ochiul drept de luneta si cauta capul acoperit de par alb – al batranului care nici nu stia ce-l asteapta. Respira adanc si apasa hotarat pe tragaci. Amortizorul gemu scurt, iar glontul isi croi calea spre victima ce nu banuia ca i se terminasera zilele.

Lovitura fusese una precisa, fulgeratoare si curata. O alta viata curmata brusc, un alt job incheiat cu succes.

Tacticos, isi plie arma si o ascunse in rucsac. Cobori apoi in graba si se indrepta spre motocicleta parcata la coltul strazii. Disparu in agitatia amiezii, lasand in urma un cadavru si girofarul unei ambulante, chemata probabil de vreun trecator. Stia insa – ca intotdeauna – ca ambulanta ajunsese prea tarziu. Mult prea tarziu…


Lasa un comentariu