Ambasadorii (II) – Scrisoare cu parfum de femeie

– II –

 
Scrisoare cu parfum de femeie

 

 
Odata ajuns acasa, se opri in fata usii, cercetandu-i partea superioara. Firul de par era tot acolo. Respira usurat.

Invatase acest truc dintr-unul din filmele cu James Bond, al caror infocat fan era. Uneori, cand isi parasea locuinta, isi smulgea un fir de par si-l lipea cu putina saliva – intr-unul din colturile usii de la intrare. In cazul in care usa era fortata, firul de par se desprindea. Daca-i constata lipsa cand revenea acasa, se pregatea pentru ce era mai rau. Adica, pentru eventualitatea in care cineva-i descoperise adevarata identitate si-l astepta acum inauntru.

Locuia intr-o cladire veche, dar recent renovata – intr-un apartament spatios care-l costase o gramada de bani. Sau patru vieti, cum ii placea sa se gandeasca. Vietile a patru oameni pe care nu-i cunoscuse niciodata, dar pe care fusese angajat sa-i ucida. Si-o facuse. Pentru asta era antrenat, asta stia sa faca cel mai bine.

Casuta postala din dreptul usii era plina de plicuri colorate. Le lua pe toate intr-o singura mana, avea sa le cerceteze mai tarziu. Majoritatea erau facturi si reclame. Zambi din nou la vederea numelui de pe cutia metalica. Si-l alesese singur, cand decise ca e momentul sa inceapa o viata noua, sub o identitate noua. Si de-atunci, se recomandase mereu ca fiind Victor Korvin, broker de asigurari. Jobul acesta fictiv era recunoscut ca fiind relativ banos, reusind astfel sa dea o justificare modului sau de viata. La urma-urmei, castiga bine ca asasin platit. Suficient de bine incat sa-si permita cam orice capriciu si sa-si ingrase totodata contul de economii.

Odata intrat, arunca plicurile pe masuta din hol, scoase arma din rucsac si-o lasa pe masa din sufragerie, ca s-o curete mai tarziu. Se indrepta apoi spre baie, lasandu-si papucii si hainele in cosul de gunoi special amenajat cu o seara inainte. Obisnuia sa-si arunce toate hainele folosite in cadrul “misiunilor”, pentru mai multa siguranta.

Dusul fierbinte ii amintea mereu de serile de vara petrecute la casa bunicilor din partea mamei. Nu putea spune ca batranii l-au iubit vreodata. Mai degraba l-au tolerat, in momentele in care furia si violenta tatalui sau vitreg il alungau in cele patru zari. Dar pretuise mereu linistea aceea deplina de care se putea bucura mereu in casuta mica de la tara. Acolo putea oricand sa-si puna gandurile-n ordine, sa citeasca, sa studieze fenomenele balistice care-i captasera atentia intr-un mod atat de neobisnuit si care-aveau sa-l defineasca mai tarziu.

Isi construise prima arma la doisprezece ani. Functiona pe baza de aer comprimat, dovedindu-se insa foarte utila la vanatul ratelor de pe lac. O perfectionase toata vara, schimband de nenumarate ori forma proiectilului, pana cand acesta atinsese – in viziunea lui de atunci – perfectiunea. Adica o deviatie de doi centimetri la cincizeci de metri, in conditii de vant usor. Oh, ce vremuri…

Iesind de la dus, se gandi ca i-ar prinde bine o gustare. Isi aminti insa de plicurile luate din cutia postala si ramase inca nedeschise. Le lua asadar din hol si incepu sa le trieze, tolanindu-se pe canapeaua de piele din sufragerie. Facturile intr-o parte, reclamele la gunoi… cand un plic alb, nemarcat, ii atrase atentia. Era imaculat si neobisnuit de gros pentru a contine doar reclame. Il deschise cu atentie, scotandu-i la iveala continutul… pe care-l arunca apoi pe masa cu un gest involuntar – ce trada un amestec de scarba si teama.

Erau fotografii. Multe. Ale tuturor victimelor sale din ultimii ani. Asadar, cineva stia totul. Stia unde locuieste, stia cu ce se ocupa si in mod special de cine “se ocupase” in ultima vreme. Si – pentru prima data dupa mult timp – il cuprinse o groaza teribila. Groaza ca ar putea pierde tot, dar mai ales ca si-ar putea pierde libertatea… in cazul in care totul ar fi ajuns pe mana politiei.

Sigur, ar fi putut sa lase totul in urma si sa fuga. Dar cu siguranta ca si persoana care-i trimise pozele luase in calcul aceasta varianta. Nu putea fi vorba decat de cineva periculos de inteligent, daca-l identificase cu o asemenea precizie tocmai pe el, cel obsedat de detalii si de stergerea urmelor.

Gandurile-i fura intrerupte cand – printre pozele imprastiate pe sticla mata a mesei – vazu o bucata de hartie pe care era scrisa o adresa anume, din oras – cu precizarea “Astazi, 4PM. Vino singur”.

“Femeie. Tanara, educata. Inteligenta. Fixista si fara rabdare” – isi spuse analizand cu atentie scrisul. Zambi apoi fara sa vrea la recitirea ultimelor doua cuvinte. “Vino singur”. Cu cine ar fi putut merge? Cu politia?

Isi dadea seama ca persoana care-i trimisese toate acestea are un interes clar, din moment ce i le trimisese lui in loc sa mearga la politie. Ramanea totusi de vazut ce anume cuprindea acest interes…

Intr-un tarziu, dupa ce cantari variatele posibilitati care-i gravitau in minte, se hotari sa mearga.


Lasa un comentariu