Ambasadorii (III) – Diana

– III –

 
Diana

 

 
Adresa ce aparea pe biletul primit indica spre o zona mai putin populata a orasului, la marginea unui parc intins. Mai exact, ajunse la o cladire abandonata – care fusese candva unul dintre cele mai renumite restaurante din acea parte a tarii.

Nu se temea. Desi motive ar fi avut. Reusise sa-si adune gandurile si sa analizeze situatia la rece. Isi pipai costumul si simti sub el duritatea vestei antiglont pe care-o purta rar, ca masura suplimentara de siguranta. Niciodata nu fusese descoperit si niciodata nu avuse cu adevarat nevoie de acea vesta. Niciodata, pana azi.

Isi parca motocicleta la umbra, in poarta cladirii parasite – si se hotari sa intre.

Interiorul il surprinse. Cu siguranta, cladirea a fost una foarte eleganta in vremurile ei de glorie. Acum, la cateva zeci de ani de atunci, urmele rafinamentului din acele timpuri erau inca vizibile. O parte din acoperis lipsea, dar cateva vitralii ramasesera intregi – probabil nu prezentasera prea mult interes pentru hotii din zona. Sculpturile ce incadrau semineul se pastrasera si ele surprinzator de bine – iar trecerea timpului le adaugase parca un plus de mister. Tot acest decor ii dadea o neobisnuita stare de liniste, desi simturile ii erau in alerta.

Zgomotul vantului ce adia printre ruine il facu atent. Isi duse instinctiv mana dreapta pe tocul armei ce-o purta la brau. Era un pistol semi-automat Smith&Wesson, asupra caruia-si lasase deasemenea amprenta. Ii modificase incarcatorul, pentru a-i dubla capacitatea – si ajustase totodata mecanismul de tragere, pentru a creste rata de foc. Transformase o arma foarte precisa intr-una foarte precisa si foarte rapida – ideala pentru o eventuala ambuscada in care ar fi putut – probabil – sa fie prins. Se baza asadar pe aceasta arma, pe vesta antiglont, pe mobilitatea sa si pe foarte ascutitul spirit de observatie al carui mandru posesor era. Stia ca era suficient, pentru o situatie de un asemenea calibru.

Deodata, un abia auzit zgomot de pasi ce venea dinspre poarta razbatu pana la el. Se retrase in umbra unuia dintre zidurile partial daramate, dupa un morman de moloz, intr-un loc pe care-l ochise de la intrarea in cladire. In caz ca situatia ar fi degenerat, acel loc i-ar fi asigurat acoperirea necesara si totodata o excelenta pozitie de atac.

Stia ca persoana care tocmai intrase in curte va patrunde in sala mare a cladirii, pe acelasi drum pe care venise si el. Isi atinti asadar privirea spre usa. Zgomotul pasilor deveni tot mai puternic, pesemne ca persoana care-l cauza nu dorea deloc sa se ascunda.

“Pantofi cu tocul jos. Un picior ii schioapata usor. Inaltimea, undeva intre 1.60 si 1.70 – isi completa tabloul imaginar inceput anterior, la primirea biletului.

Femeia se opri in mijlocul incaperii. Isi dadu la o parte parul lung si negru – si-si aprinse o tigara. Avea trasaturi fine, care tradau totusi o autoritate ce nu se mai cerea dovedita. Rochia neagra ce-i ajungea pana la genunchi era suficient de larga incat sa-i ingaduie libertatea de miscare si totusi suficient de stramta incat sa-i puna in valoare formele. Nu purta bijuterii. Insa cand isi aprinse tigara ii vazuse ochii mari si negri – care-ar fi facut orice alta bijuterie sa paleasca, rusinos.

_ Ce ciudat. Un asasin de talia ta se ascunde de o biata femeie, lipsita de orice aparare. Sau – par atat de periculoasa?

Modul in care ea decise sa sparga gheata ii smulse un zambet. Nu auzise pe nimeni altcineva intrand, asa ca decise sa aiba in continuare incredere in simturile sale si isi aseza arma inapoi in toc, iesind de dupa peretele care-l adapostea.

_ Rareori, o femeie are nevoie de arme. Deseori, ii ajung cele cele cu care-a inzestrat-o natura – ii intoarse el replica.

Ea zambi, adaugand o bijuterie metaforica in plus la tabloul ce se descoperea putin cate putin. Era – intr-adevar – frumoasa. Iar faptul ca il identificase si avusese curaj sa-l abordeze in acel fel o facea chiar mai mult decat atat.

_ Ei bine… am venit. Banuiesc ca nu mai e nevoie sa ma prezint. Stii deja cine sunt. Nu cred insa ca ne cunoastem.

_ Asa-i, nu ne cunoastem. Poti sa-mi spui Diana, asemeni mamei tale.

Fara sa vrea, tresari. Ea stia asadar mult mai multe despre el decat lasase initial sa se inteleaga.

_ Diana, Diana… m-ai adus aici cu un scop. Nu-i asa?

_ Da. Si cum nu-mi place sa pierd timpul, nici pe-al meu si nici pe-al altora… vreau sa-ti spun de la inceput ca atata vreme cat imi oferi ajutorul de care am nevoie, identitatea ta e in siguranta. In cazul in care nu reusim sa ne intelegem, sau – mai rau – atentezi in vreun fel la siguranta mea – un anume plic cu detalii despre identitatea ta reala si despre crimele ce le-ai comis in ultimii ani va ajunge pe mana politiei.

El intuise deja asta, oricum. Astepta insa in continuare sa auda conditiile.

_ Si in ce fel te pot ajuta? O intreba in timp ce-si formula in gand cateva posibile variante de raspuns.

_ Vreau sa ucizi pentru mine. Vreau sa ucizi cativa oameni importanti. Si cum nu dispun de banii pe care-i pretinzi in mod normal in astfel de cazuri, pretul va fi libertatea ta.


One Comment

Lasa un comentariu