Ambasadorii (VII) – Primul cazut

– VII –

 
Primul cazut

 

 
Sfarsitul saptamanii era la fel de calduros ca si zilele precedente, iar oamenii se bucurau de duminica insorita.

Asa cum toata lumea se astepta, Rusul nu luase in serios amenintarea. Ba mai mult, daduse un interviu in acelasi ziar, unde nega vehement ca ar fi furat vreodata din banii publici si-i facea in fel si chip pe autorii scrisorii. Nimeni nu se astepta sa se intample nimic deosebit pentru ca nimeni nu avea vreodata curajul sa-i tina piept individului, desi cu totii erau constienti de actiunile lui in afara legii.

Victor isi facu aparitia in centrul orasului, purtand pe umar un rucsac negru. Se aseza la o terasa, comanda o cafea si isi aprinse o tigara. Printre rotocoalele de fum – privi spre cafeneaua unde viitoarea lui victima trebuia sa apara.

Porumbeii zburau veseli de jur-imprejur, printre copiii ce se jucau la fantana arteziana din zona. Clipocitul vesel al apei imbia la relaxare. Victor inchise ochii pret de cateva secunde si – cautand in trecut – se opri la cea mai frumoasa amintire pe care-o avea cu tatal sau real, in vremea cand acesta inca traia.

Atunci, in urma cu multi ani – familia sa era intreaga si fericita. Tatal sau era profesor de fizica, unul dintre cei mai respectati pe care comunitatea-i avea la acea vreme. Ii inspirase din frageda pruncie o dragoste deosebita pentru anumite fenomene fizice – dragoste ce-avea sa devina obsesie mai tarziu. In acea duminica din urma cu mai bine de douazeci de ani, il adusese la aceeasi fantana arteziana la care se jucau in prezent copiii. Asezati pe marginea ei, faceau impreuna mici barcute de hartie pe care le asezau apoi pe oglinda apei. Cu mainile lui de copil, micul Victor facea valuri care propulsau barcutele in largul fantanii, in aplauzele mamei sale – ce-i incununa micile victorii cu surasu-i cristalin…

Huruitul motorului limuzinei cu care Rusul isi facu brusc aparitia in peisaj il trezi din reverie. Urmari cu privirea miscarile excentricului personaj, ce parea ca se deplaseaza cu incetinitorul. Il vazu asezandu-se la obisnuita-i masa, in asteptarea celor cu care avea sa joace ultima partida de poker din viata sa.

Victor isi achita consumatia, se ridica fara sa atraga atentia si se indrepta spre hotelul ales in ajun. Il ocoli si ajunse in spatele lui, in apropierea usii de serviciu care era supravegheata de camera video.

Avea grija sa ramana in afara razei de actiune a camerei. Zona era pustie, ceea ce – avand in vedere situatia – era un lucru bun. Din rucsacul purtat pana atunci pe umar scoase o prastie de vanatoare, ce folosea bile metalice pe post de proiectile. Dintr-un saculet aflat in rucsac, scoase o astfel de bila si o sterse cu un servetel dinainte pregatit. Scopul era indepartarea oricaror amprente care l-ar fi putut lega de evenimentele ce urmau.

Isi puse manusile, arma prastia si ochi obiectivul camerei video. La impactul cu bila metalica, acesta se facuse tandari, iar fara el utilitatea aparatului de supraveghere era comparabila cu a unei cutii goale de conserve.

Pornind cronometrul ceasului de mana, se avanta spre scara de incendiu – stiind ca are aproximativ trei minute sa ajunga pe acoperis. Din fericire, timpul ii fusese de ajuns. Auzi usa de serviciu deschizandu-se cu zgomot si privi in jos din inaltimea acoperisului, avand grija sa ramana neobservat.

Gardianul care venise sa vada ce s-a intamplat incepu sa-njure cu obida, crezand ca obiectivul camerei a fost spart in bataie de joc de vreunul din vagabonzii ce mai apareau prin zona din cand in cand. Arunca o privire banuitoare si spre scara de incendiu, dar cele peste 120 de kilograme pe care i le arata cantarul in fiecare dimineata il facura sa renunte rapid la ideea de-a investiga mai in amanunt. Victor zambi – si el mizase pe lenea gardianului si aparent luase o decizie buna.

Fara sa dea mai multa importanta evenimentului, gardianul intra in cladire – continuandu-si recitalul de injuraturi colorate – cu gandul de-a pasa problema cuiva de la suportul tehnic. Multumit de directia in care mergeau lucrurile, Victor se indrepta cu grija spre partea din fata a hotelului, tarandu-se pe acoperis.

Ajuns la margine, isi zari tinta la masa a cafenelei de peste drum. Se felicita in gand pentru pozitia aleasa. Ba mai mult, costumul alb ce-l purta si acum Rusul avea sa usureze considerabil lucrurile.

Rada vazu lumina soarelui, scoasa fiind din rucsac. Victor o monta cu aceeasi constiinciozitate cu care facea asta de fiecare data. O incarca si o sprijini pe suportul special facut pentru astfel de situatii.

Rusul tocmai se reunise cu doi dintre tovarasii lui de poker si incepusera o discutie aprinsa. Probabil, pe teme politice – pentru ca gesticulau cu totii de parca s-ar fi aflat in interiorul unui nor de muste.

Victor ii cauta profilul prin luneta si focaliza pe fruntea lui, asteptand sa se linisteasca. Aburii cafelei invaluiau tinta intr-un mod aproape mistic, prevestindu-i parca sfarsitul.

Momentul potrivit aparu cand Rusul se opri din valtoarea discutiei pentru a sorbi o inghititura de cafea. Fruntea ii devenise fixa, iar Victor stiu ca nu are sens sa mai astepte. Isi tinu respiratia, iar Rada deveni stabila si ascultatoare. O fina mangaiere a tragaciului a fost de ajuns pentru ca arma cu amortizor sa trimita inca un suflet pe cealalta lume, scotand un sunet scurt si abia auzit.

Rusul se pravali pe spate, cu toata greutatea lui cadaverica. Purta acum in frunte semnatura Radei, din care se scurgea un firicel rosu de sange. Arma isi luase din nou – cu succes – tributul. Prietenii victimei priveau socati, venindu-le greu sa creada ceea ce se intamplase.

Victor dezasambla arma cu miscari repezi, dar foarte exacte. Scoase apoi din rucsac o cordelina semi-elastica, un model folosit in alpinismul utilitar. La unul din capete, cordelina avea prinsa o carabiniera argintie, noua.

Se indrepta in viteza spre acel perete al hotelului care dadea inspre curtea parasita. Prinse carabiniera de bara metalica ce marginea acoperisul cladirii si – infasurandu-si cordelina in jurul unui picior, se lasa sa alunece pe zidul fara ferestre. Atinse pamantul in cateva secunde, lasa cordelina si o lua la fuga inspre centrul comercial parasit.

Avand grija sa nu fie vazut cand iese in strada, isi arunca pe umar rucsacul in care Rada inca nici nu se racise si se amesteca printre oamenii ce se agitau care-ncotro.

Inima-i batea cu putere, mai sa-i sparga pieptul. Respira adanc de cateva ori, ca sa se calmeze. Cu gandul misiunii indeplinite in minte, parasi centrul orasului si se indrepta – pe ocolite – spre casa.


Lasa un comentariu