Ambasadorii (XI) – Pregatiri pentru ultima slujba

– XI –

 
Pregatiri pentru ultima slujba

 

 
Spre multumirea lui Victor, internetul ii oferi suficiente informatii despre podoabele purtate de preoti. Dupa cateva cautari, gasi si colierul observat mai devreme. Descrierea acestuia era detaliata si insotita de cateva excelente fotografii.

Bazandu-se pe informatiile citite, lucra toata noaptea la un dispozitiv ce-avea sa-l ajute la eliminarea celei de-a doua tinte indicate de catre Ambasadori.

***

A doua zi era din nou prezent la biserica, tot dupa terminarea slujbei de dimineata. Oamenii care asistasera la procesiune se imbulzeau acum la cutia milei, ascultand indemnul preotului care aproape ca-si freca palmele de multumire.

Multi dintre cei care luasera cu asalt cutia pentru donatii erau constienti de moravurile preotului si nu erau deloc de acord cu ele. Dar erau cuprinsi de teama ca o cumplita napasta se va abate asupra lor daca nu vor plati tribut bisericii. Asadar, plateau. Chiar daca – unii dintre ei – abia aveau de unde.

Privind acest tablou, pe Victor il incerca un ciudat sentiment de mila. Daca mantuirea s-ar fi putut cumpara cu bani, atunci dintre toti cei prezenti in acel moment in biserica – el ar fi trebuit sa plateasca cel mai mult. Pentru ca el pacatuise intr-un fel cum putini o facusera. Luase vieti omenesti. Multe. Si va mai lua. Pentru el, oamenii pe care-i trimisese pe lumea cealalta reprezentau niste contracte duse la capat. Pentru altii insa ar fi reprezentat pacate ce l-ar fi condamnat pe vecie.

Deveni atent cand aceeasi calugarita pe care-o vazuse cu o zi inainte impatura cu grija hainele preotului si le depuse in dulapul pregatit dinainte pentru asa ceva. Vesmintele aveau sa vada din nou lumina zilei abia in dimineata urmatoare, la noua procesiune.

Dulapul din lemn masiv inghiti vesmintele preotesti asemeni unei grote ce-si pastra bine comorile. Insa lacatul ce-l tinea incuiat avea sa se deschida curand in mainile lui Victor, care profita de cele cateva secunde de neatentie ale oamenilor care inca trebaluiau prin biserica si de mica trusa destinata deschiderii incuietorilor, pe care-o avea la indemana. Sustrase cu grija colierul, avand grija sa incuie la loc dulapul ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Stia ca va trebui sa-l aduca inapoi inainte de lasarea intunericului, cand biserica se va inchide. Purtand colierul in buzunar, iesi din biserica – salutand din mers bodiguarzii preotului, care vegheau la siguranta celui pe fruntea caruia Ambasadorii asezasera o noua tinta.

***

Mai era aproximativ o ora pana cand intunericul avea sa puna stapanire pe orasul dintre munti. Victor modificase intre timp medalionul pretiosului colier – avand insa grija sa-i pastreze aspectul si greutatea.

Usa bisericii era strajuita – ca intotdeauna la ceas de seara – de cativa cersetori care incercau sa stoarca enoriasii si vizitatorii de maruntisul pe care acestia-l purtau asupra lor.

Victor le arunca o suma frumusica, in bancnote mici. Cersetorii se imbulzeau si se injurau la usa bisericii, straduindu-se fiecare sa puna mana pe o parte cat mai mare din prada. Zarva lor atrase atentia oamenilor care pregateau interiorul cladirii pentru slujba de a doua zi. In scurt timp, toti iesisera afara, straduindu-se sa calmeze spiritele incinse de febra castigului usor.

Profitand de situatia creata intentionat, Victor facu din nou uz de talentele sale pentru a deschide lacatul dulapului. In cateva secunde, colierul ajunse la locul sau initial. Aparent, nimeni nu-i observase lipsa.

Totul era asadar pregatit pentru slujba din ziua urmatoare – ultima din viata preotului avid de bani, ce se abatuse mult de la invataturile caracteristice profesiei sale.

La iesirea din biserica fusese abordat chiar de catre Bistar, care participase si el la aplanarea disputei dintre cersetorii ce se incaierasera in fata cladirii.

_ Seara buna, fiule.
_ Seara buna, parinte.
_ Nu te-am mai vazut pe-aici.
_ Nu obisnuiesc sa frecventez biserica, dar azi simteam nevoia.

Curios, Bistarul il masura din cap pana-n picioare.

_ Cu totii avem din cand in cand nevoie de linistea pe care doar Domnul o poate oferi – simti preotul nevoia sa adauge.
_ Asa e, parinte – incuviinta Victor.
_ … dar sa nu uitam ca serviciile Domnului nu sunt gratuite.
_ Pacat. Credeam ca suntem cu totii egali in fata Lui.

Salutand amabil, Victor se indeparta. In urma lui, preotul striga furios.

_ Vai de cei care ies din Sfanta Biserica si nu-i ajuta pe-ai ei slujitori ! Iadul ii paste, auzi copile? Iadul !

Unul dintre ei avea sa probeze existenta Iadului curand.


Lasa un comentariu