Ambasadorii (XIV) – Zidul

– XIV –

 
Zidul

 

 
Moartea Bistarului era la toate posturile de stiri si in toate ziarele.

Toata lumea vorbea despre ceea ce se intamplase in biserica, iar numarul politistilor care se ocupau de anchetarea crimelor revendicate de Ambasadori crescuse considerabil. Cu atat mai mult cu cat sefii Politiei erau si ei corupti pana-n maduva oaselor si – fiind numiti pe criterii politice – urmareau interesele celor care-i numisera, iar evenimentele din ultima vreme ii pusesera serios pe ganduri.

“Isi vor atinge Ambasadorii scopul propus?” – intreba pe prima pagina unul dintre cele mai populare ziare ale tarii.

“Voteaza aici cine va fi urmatoarea lor tinta” – spuneau realizatorii unui show TV, insetati de audienta.

In alt cotidian aparuse o rubrica intitulata “Transmite-le Ambasadorilor mesajul tau !” – in care se publicau mesaje primite de la cititori.

Victor se trezi devreme in dimineata urmatoare si incepu sa citeasca mesajele din ziar, sub vraja cafelei aburinde ce-i gadila placut simturile.

Dupa cum era de asteptat, parerile erau impartite. Unii oameni condamnau actiunile Ambasadorilor, altii erau de acord cu ele. Insa nimeni nu ramasese indiferent la evenimentele recente si cu totii considerau ca au ceva de spus.

Cu toate ca Victor fusese calaul Ambasadorilor, nu se identifica deloc cu cauza lor. Astepta ca totul sa se incheie, pentru ca trebuia sa se incheie curand. Avea de gand apoi sa-si adune toate economiile si sa plece undeva departe, pentru multa vreme. Banii pusi deoparte ii ingaduiau un trai bun in aproape orice parte a lumii, insa el visa de mult timp sa se faca pierdut in farmecul labirintic al Americii Latine. Mai exact, in Rio de Janeiro.

Nu putea risca insa o urmarire internationala, si prefera ca identitatea reala sa-i ramana totusi secreta. Asadar, trebuia sa joace in hora Dianei pana la capat.

Vremea de afara era frumoasa si se anunta o zi calda, asa ca Victor se imbraca lejer si iesi in soarele fierbinte al verii.

Prevazator ca intotdeauna, se asigura ca nu era urmarit. Desi era sigur ca politistii ar fi retinut imediat fara menajamente orice suspect, datorita mediatizarii excesive a fenomenului.

Se opri la o crama eleganta din centrul orasului. Parfumul imbietor din interior ademenea clientii din strada in racoarea reconfortanta a localului, insa el intrase acolo cu un scop.

Ii veni randul sa fie servit si comanda doua sticle dintr-un vin bun, licoros. Eticheta “Lacrima lui Ovidiu”, insotita de numarul corespunzator de stele – reprezenta intotdeauna o garantie ce nu mai putea fi pusa la indoiala.

_ … si dumeavoastra ce parere aveti? – il intreba fata care vindea.

Vocea ei il aduse brusc cu picioarele pe pamant.

_ Despre ce anume?
_ Despre crimele de zilele trecute. Cine credeti ca va fi umatorul vizat?

Prefacandu-se ca n-a acordat prea multa atentie subiectului, Victor ii raspunse.

_ Nu stiu. Probabil, vreun alt corupt.
_ Eu l-as alege pe primar. Dumneavoastra n-ati face la fel?

Zambind, el se multumi sa dea din umeri.

_ Viata nu e data de om, ca sa poata fi luata tot de om – se auzi o voce din spate.

Victor se intoarse. In spatele sau statea un batranel scund si bine imbracat, ce fuma din pipa. Rotocoale de fum se inaltau razlete spre cenusiul plafonului, dand nastere unor forme pe care o imaginatie bogata le putea interpreta in cele mai diverse feluri.

_ Viata omului e data de Dumnezeu si doar de catre El poate fi luata, continua batranul.

Toti cei din local tacusera brusc.

_ … iar cel care incalca aceasta randuiala va fi aspru pedepsit si va suporta chinurile Iadului, in viata de dupa.

Sub privirile uimite ale celor din jur, omul se urni cu o oarecare greutate si disparu intre betoanele centrului vechi, lasand in urma sa loc de aprinse dezbateri intre musterii ce venisera sa se delecteze la un pahar de vin bun.

Victor lua sticlele comandate, mai alese doua pahare si ceru sa i se puna totul intr-un pachet. Plati totul si parasi localul, lasand un bacsis consistent.

Cuvintele batranului il urmarisera minute intregi, desi luarea vietilor altora era o problema pe care ii placea sa creada c-o rezolvase cu sine insusi in urma cu multi ani.

El isi traise deja Iadul propriu, de la moartea tatalui sau si pana la primul glonte trimis spre prima inima ce incetase sa mai bata, datorita lui. Primul om ucis nu-l eliberase de toti demonii ce-si facusera culcus in sufletul sau in anii de chin din adolescenta, dar il ajutase sa-i inteleaga. Sa-i accepte si sa traiasca in continuare, cu ei.

Se opri in fata unei porti mari, din fier forjat – ce strajuia un zid inalt si vechi, din caramida rosie.

Nimeni nu se lamurise vreodata daca acel zid fusese construit ca sa tina ceva inauntru, sau sa-i tina pe altii afara. Victor stia insa ca ajunsese la destinatie. Suna indelung la soneria din dreptul portii, asteptand sa i se deschida.


Lasa un comentariu