Ambasadorii (XV) – Pentru viata !

– XV –

 
Pentru viata !

 

 
Pasi grei se auzeau dincolo de poarta si o pereche de ochi mici si iscoditori se ivi prin viziera protejata de gratii. Omul de dincolo il recunoscu pe Victor si-i deschise.

De fiecare data cand intra in cimitirul orasului il incerca un ciudat sentiment de liniste. Mormintele vechi – unele, de cateva sute de ani – reprezentau adevarate opere de arta. Ingerii sculptati cu grija le impodobeau de jur-imprejur, iar crucile impunatoare se inaltau semete spre cer, fara ca muschii si lichenii ce le impresurau sa le stirbeasca aspectul.

Mormintele noi erau mai austere, mai sarace in podoabe. Lipsa detaliilor dadea impresia ca ar fi fost facute in graba, pe fuga. Ca si cand oamenii ce zaceau in ele n-ar fi avut timp pentru ei insisi nici macar acum, in eternitate.

Din pachetul ce-l purta sub brat, Victor scoase una dintre sticlele de vin cumparate mai devreme si o intinse ingrijitorului care – in urma cu cateva momente – ii deschise poarta. Acesta primi neasteptatul dar cu ochii sclipindu-i de bucurie si-i multumi cu o adanca reverenta, indepartandu-se.

Verdeata stapanea totul, amestecand deopotriva buruieni si flori decorative intr-un peisaj care dadea viata taramului mortilor, fara a-i intina linistea. Iar Victor ramasese singur in acest cadru, plimbandu-se pe aleile dintre monumentele mortuare.

Stia unde merge si inainta cu pasi molcomi. Era convins ca – dintre toate locurile din lume – in cimitir cu siguranta n-ar trebui sa se grabeasca. Din respect pentru cei care respirasera candva aerul verii asemeni lui, dar care acum zaceau sub pamant, odihnindu-se pe veci.

Se opri in fata unui mormant simplu si elegant, impodobit doar cu un cadru din marmura si o cruce alba din acelasi material, ce lucea sub razele soarelui. Pe tablia de cupru, coclita de vreme si vremuri se zarea inca scris cu majuscule numele tatalui sau.

Venea aici de fiecare data cand simtea nevoia de-a fi iertat, dupa cateva contracte incheiate. Povara vietilor carora le punea sfarsit era mai usor de suportat dupa ce se confesa tatalui sau, in linistea mormantala ce stapanea locul.

Se aseza in genunchi in tarana uscata si plivi cu grija cele cateva buruieni marunte care incercau fara succes sa se catere pe trandafirii rosii, atent ingrijiti. Victor ii plantase acolo la cateva zile dupa ce tatal sau ajunse sub pamant – si ii intretinea periodic, cu mainile lui. Trandafirii rosii fusesera florile preferate ale parintilor sai, iar tatal sau ii povestise mereu nostalgic de serile cand o curta galant pe cea care-avea sa-i devina mai tarziu mama, purtand mereu o astfel de floare la reverul costumului.

Nu putea descrie in cuvinte ce simtea cand statea pravalit in genunchi, in tarana ce-i servea acum drept casa celui pe care-l iubise pana-l ultima clipa. Insa nici nu era nevoie. Acele simtaminte-l eliberau, il absolveau de orice vina. Ii luau de pe umeri poverile sufletelor pe care le trimisese pe cealalta lume.

Deseori, tatal sau ii spusese ca orice om se poate pricepe bine la multe lucruri, dar se poate pricepe foarte bine numai la unul singur. Iar acel unic lucru reprezinta mereu motivul pentru care Divinitatea i-a dat viata, motivul pentru care a fost lasat pe pamant.

Ani de-a randul, Victor se intrebase care era menirea lui. Care era acel lucru la care el trebuia sa se priceapa foarte bine, care era motivul sau… pana cand Rada incepuse sa-si indeplineasca ascultatoare destinul, in mainile lui. Si-atunci incetase sa se mai intrebe. Nu pentru ca gasise neaparat raspunsul, ci pentru ca nu mai simtea nevoia sa-l caute.

Nu stia exact cat timp trecuse de cand statea in genunchi, dar se simtea mai usor. Soarele se ascunse dupa coroana unui stejar din apropiere, care arunca acum o binecuvantata umbra peste crucile din jur si peste cei vegheati de ele.

Se ridica in picioare, scuturand-se de praf. Din pachetul ce-l purtase pana atunci dadu la iveala cele doua pahare. Le aseza pe marmura alba a mormantului, alaturi de sticla geamana cu cea pe care i-o daduse ingrijitorului. Apoi le umplu in egala masura cu licoarea parfumata si de simturi incantatoare.

Ridica unul dintre pahare si – cu glas abia auzit – inchina.

“Pentru viata !”.

Isi ciocni paharul de cel lasat pe mormant, avand grija sa verse cateva picaturi peste locul de veci. Privi cum pamantul absoarbe vinul bun si se gandi ca la fel de repede absoarbe si oamenii buni. Sorbi pe indelete dulcea licoare si isi turna alt pahar. Apoi altul. Si altul…

Cand Victor se ridica, soarele se pregatea sa apuna.

Se indrepta agale spre poarta cimitirului, dandu-i binete ingrijitorului care se pregatea si el sa plece acasa. Iesise in strada, in vacarmul orasului… si simtea ca pluteste. Sigur, era constient ca parte din acea stare era data de aburii alcoolului care acum i se amesteca in sange.

Insa cel mai important lucru era ca se simtea liber. Iertat. Absolvit de ceea ce facuse si pregatit pentru ce va urma.


Lasa un comentariu