Ambasadorii (XX) – Epilog

– XX –

 
Epilog

 

 
… si totusi, ea era. Alergand disperata spre usa cladirii, ca sa-si salveze viata, era aceeasi femeie dupa care Victor isi botezase arma preferata.

Mai erau aproximativ cinci secunde in care o putea ucide, inainte de-a se face nevazuta in interiorul vilei. Iar el ezita.

Patru secunde.

Tremurand, nu-i venea sa-si creada ochilor. Era ea. Copila in casa si in bratele careia gasise adapost cand politia il cauta pentru uciderea tatalui sau vitreg. Singura care-i intelese durerea. Cea care reusise sa-l accepte. Cea care-i oferise o noua identitate, sansa unui nou inceput – avand posibilitati materiale nelimitate.

Trei secunde.

Fata de atunci devenise femeia de azi. Iar acum fugea din catarea armei celui caruia – cu ani in urma – ii daruise totul. Totul. Inclusiv bunul ei cel mai de pret – inima.

Doua secunde.

Isi amintea perfect. Cum il gasise dormind in gradina din spatele casei sale, cand el se ascundea de sirenele masinilor ce-l cautau ca sa-l duca dupa gratii. Cum il primise in casa ei, cum il ingrijise si-l intelese. Si cum ii promise ca n-avea de ce sa se teama, ca totul era in regula. Cum fugisera amandoi in lume, bucurandu-se de viata si de banii mosteniti de Rada de la parintii ei. Cum fiecare dintre ei gasise adapostul cautat in sufletul celuilalt. Cum jurasera sa nu se desparta niciodata. Si totusi, cum – la ani de zile dupa ce-si facusera un rost in alta parte a tarii – ea disparu fara urma. Fara ca sa-i lase macar un bilet de adio.

O secunda.

N-o putea ucide. Indiferent unde disparuse atunci, indiferent ce facuse intre timp, indiferent de ceea ce devenise acum, n-o putea ucide. Ar fi insemnat s-o piarda din nou. Si totusi, ar fi insemnat totodata sa-si riste libertatea. Pentru ca daca ea continua sa respire, cuvantul dat Ambasadorilor nu era respectat. Iar ei puteau oricand sa-si puna in aplicare amenintarea si sa-l dea pe mana politiei, avand informatiile necesare pentru a face legatura dintre el si cea mai mare parte a crimelor ce le comise de-a lungul anilor.

Rada disparu din campul sau vizual, intrand in fuga pe usa deschisa a cladirii si pierzandu-se in intunericul dinauntru.

Pentru cateva fractiuni de secunda, Victor ramase nemiscat. Vazu paznicii agitati care alergau spre el si-si dadu seama ce se intamplase. Cata vreme fusese cu ochiul lipit de luneta, razele soarelui se reflectasera pret de cateva clipe in sticla lustruita a instrumentului optic – la fel ca intr-o oglinda. Asadar, pozitia lui era acum compromisa.

Cobori in cea mai mare graba din copacul ce-i servise drept adapost, purtand in spate rucsacul cu arma partial dezasamblata. Acum – mai mult ca oricand – nu avea timp de pierdut.

Se repezi pe poteca pe care venise, alergand spre locul unde era parcata motocicleta. In urma lui se auzeau vocile agitate ale urmaritorilor si motoarele turate ale masinilor care intentionau probabil sa-i taie calea.

Transpiratia ii lipea hainele de corp, iar gandurile ii erau vraiste. Dupa atata timp in care nu mai stiuse nimic de ea, o regasise pe Rada astazi – in cele mai proaste circumstante pe care si le putea imagina. Angajamentul pe care-l avea fata de Ambasadori includea uciderea singurei femei pe care-o iubise vreodata, iar el nu putuse sa-l respecte. N-o putea ucide. Nu. Nu pe ea.

Luciul metalic al motocicletei se intrezari curand. Era parcata acolo unde-o lasase, indreptata spre sosea – pentru o usoara evadare in caz de nevoie. Iar nevoia aparuse si era pretutindeni in jurul sau.

Isi puse casca pe cap, porni motorul si dupa cateva secunde gonea afara din padure, pe drumul ce ducea spre oras. La scurt timp, in spatele sau aparu SUV-ul care pana in urma cu cateva clipe era parcat in curtea vilei. Acum, in el se aflau garzile de corp ale decedatului Nas – pornite in urmarirea criminalului.

Victor trase de acceleratie pana cand turometrul ajunse pe rosu. Intrarea in oras era la mai putin de un kilometru, iar in spatele sau SUV-ul se apropia amenintator.

Semaforul de la intrare tocmai se facuse rosu, iar soseaua deveni inundata de fluxul de pietoni ce traversau dintr-o parte in alta. Victor realiza ca nu putea trece printre ei. La viteza ce-o avea risca sa doboare cativa si sa cada odata cu ei. Ceea ce ar fi insemnat sa fie prins.

Sangele rece ii reveni in vene. Intr-o fractiune de secunda isi re-analiza sansele si coti brusc spre stanga, pe soseaua de centura care pe de o parte marginea orasul, iar pe cealalta parte raul care reprezenta principala sursa de apa a oamenilor ce-l locuiau. In curba, motocicleta se inclina pana cand scaritele atinsera asfaltul, scotand scantei.

Drumul pe langa rau era drept, iar Victor accelera din nou. Cei din SUV reusisera insa sa se tina pe urma sa, iar acum unul dintre ei iesise pe jumatate pe unul dintre geamurile din spate. Stia ce urmeaza.

Primul glont ii atinse oglinda retrovizoare din dreapta, facand-o tandari. Urmatorul ii sterse casca, zgaraind-o serios. Asadar, nu voiau sa-l prinda – ci mai rau, sa-l omoare. Venise oare timpul sa plateasca pentru toate sufletele trimise in bratele mortii, in atatia ani?

Se apropiau de uzina de apa a orasului, o zona in care raul era foarte adanc iar malul sau era intestat cu pompe care duceau apa spre instalatiile de filtrare. Al treilea glont il nimeri in umarul drept, facandu-l sa slabeasca involuntar acceleratia. Bratul nu-l mai asculta, iar motocicleta pierdea rapid viteza.

Cel care tragea din SUV avea antreament, asta era clar. Nu facea risipa de gloante si incerca sa fie cat mai exact.

Urmatorul glont lovi roata din spate a motocicletei, facand cauciucul sa explodeze. Victor pierdu directia, lovi parapetul si plonja in apa adanca a raului, alaturi de motocicleta accidentata.

SUV-ul opri cu scrasnet de roti in locul in care motocicleta muscase din parapet, in drumul sau spre adancuri. Oamenii din el coborara si-si descarcara armele automate spre luciul apei, asigurandu-se ca asasinul va muri fie inecat, fie rapus de gloante.

Cazand in adancul negru al raului, Victor isi vazu sangele din rana amestecandu-se cu apa plina de alge. Dadu drumul ultimei rezerve de aer din plamani si urmari bulele jucause ce se indreptau spre suprafata, strapunse de gloantele celor care-l urmarisera.

Auzise de atatea ori ca viata trece cu repeziciune prin fata ochilor celor care mai au doar cateva clipe din ea, insa el nu vedea nimic. Era liniste, iar totul in jur se intuneca mai mult si mai mult. Motocicleta avariata ajunsese deja la capat de drum, oprindu-se intre pietrele masive de pe fundul apei. Cateva secunde mai tarziu simti si el in coaste duritatea acestor pietre, odata cu ultimele clipe de viata care i se scurgeau incet si dureros din corp.

Inchise ochii, impacat cu sine insusi, asteptandu-si pasnic judecata si intalnirea cu toate sufletele trimise pe cealalta lume.

– sfarsit ? –


Lasa un comentariu