Vand kilometri

vand_kilometri_mihai_barbu

 Si cu curajul cum e? Ca cica e ceva sa pleci singur pe o motocicleta la atatia amar de kilometri atata amar de timp. Daca inainte sa plec mi-ar fi spus cineva cat de simplu e de fapt, cu siguranta n-as fi crezut. Curajul de care e nevoie incape intr-o ureche de ac. E mai periculos sa treci strada dupa tigari. Nu m-am considerat niciodata un mare motociclist. Eu sunt ala de cade ca musca-n curba fara sa stie ce l-a lovit. Mi-e frica de viteza, nu stiu sa pun genunchiul jos sau sa polizez scaritele, as face cu placere un ocol de o suta de kilometri ca sa evit cinci kilometri de nisip. Ii invidiez pe cei care fac toate astea cu curaj si ma uit la ei precum copilul la vitrina cu acadele. In schimb stiu altceva. Il citez putin pe domnul Ted Simon : “I’d rather go far than fast”. “And back”, as adauga eu.

Si reteta care e, daca exista vreuna? A, e simpla. Odata ce-ai facut rost de dramul de curaj, esti ca si plecat. Apoi devine si mai simplu. Trebuie sa ai rabdare, sa opresti des, sa cunosti oamenii, sa faci cu mana, sa te lasi depasit, sa zambesti mult, sa nu te grabesti, sa vezi, sa simti, sa te uiti inapoi, sa ai incredere, sa stii, sa afli, sa nu-ti fie rusine sa plangi, sa nu incetezi sa te minunezi si, mai presus de toate, sa iubesti.

Ce-am invatat? Pai… am invatat cate ceva. Am invatat ca orice vis pe lumea asta poate prinde viata, orice, si nu depinde decat de mine, ca lumea toata e la degetul meu mic. Nu e nici o mare smecherie, vorba de duh sau citat din clasici. Am invatat ca trebuie sa tii cu dintii de drumul tau si sa stii ca in locurile in care esti s-ar putea sa nu mai ajungi niciodata si in acelasi timp, cand esti prea obosit sau iti e prea frig, foame sau frica si n-ai mai vrea sa mergi inainte, sa stii sa zici “si ce daca nu mai ajung aici?”. Ca oricati bani, oricati sponsori, oricate camere de filmat, oricate masini de asistenta, oricate camere de hotel de cinci stele, oricati oameni care te vorbesc de rau sau de bine, oricate ai avea din toate astea, in saua motocicletei nu te mai ai decat pe tine. Ca doi e un numar mult mai mare decat unu. Ca niciodata nu e prea devreme, dar ca maine e deja prea tarziu. Ca, desi nu pare, oamenii buni sunt mult mai multi decat aia rai pe pamantul asta. Ca exista un echilibru al lucrurilor, ca nu poate fi doar rau sau doar bine. Ca nu exista problema fara solutie. Si inca ceva. O lectie simpla, dar invatata greu. Am invatat ca, la urma urmei, nu esti niciodata singur.

Tot ce-i in urma e doar o parte. Sunt anumite lucruri despre care nu se poate vorbi. E voie, dar nu sunt cuvinte. Se poate doar afla, dar e destul de lunga calea pana la ele. Amicul Marco Polo, cu al carui drum m-am intersectat de cateva ori, pe cand era pe patul de moarte, inconjurat de sceptici care-i ziceau “Hai ma, n-o mai da cotita si recunoaste macar acum ca tot ce-ai zis e fantezie” le-a zis asa “n-am spus nici macar jumatate din ce-am vazut”. Despre jumatatea cealalta (nu) vorbesc si eu.

Cu alte cuvinte, am terminat “Vand kilometri”, cartea scrisa de Mihai Barbu. Carte careia ii apartin citatele de mai sus.

Mihai si-a luat inima-n dinti acum ceva timp si-a plecat – de unul singur – pana-n Mongolia si inapoi, calare pe motocicleta. Vreme de patru luni a fost pe drum, a cunoscut oameni, locuri si obiceiuri. Si-a umplut tolba cu povesti si le-a pus intr-o carte superba pe care cu mare drag v-o recomand si voua. Mai multe nu va spun, va las s-o cititi.

Mie cartea asta mi-a trezit iar cheful de duca. Zic “iar” pentru ca adormise acum ceva vreme. Destinatia la care visez eu e la fel de indepartata. E undeva in Tibet. Si nu, nu vreau sa merg acolo cu avionul. Vreau sa fac drumul ala cu motocicleta, cand va fi momentul. Nu cu motocicleta care-o am acum, nu e pregatita pentru asa ceva. Ci cu o sora a ei, mai mare – candva in viitor. Am zis “cand va fi momentul”.  Inca nu e. O fi prea devreme, cine stie… dar cu siguranta ca n-o sa las sa devina prea tarziu.

Cititi cartea. Merita.

Sursa imaginii – link.


2 Comments

  • Reply Iulia |

    Am citit Vand Kilometrii in iulie….si mi-a trezit aceeasi dorinta despre care vorbesti : dor de duca….
    Aceasta carte este, pur si simplu, hrana pentru suflet……

Lasa un comentariu