Apusul, vazut in oglinda retrovizoare

Goneam pe doua roti, in apropiere de Oravita.
Ramasesem fara cablu de ambreiaj in ajun, chiar la intrarea in Cheile Nerei, care-au ramas atunci nevizitate tocmai din aceasta cauza. M-a salvat bunavointa localnicilor.
Primul imi daduse o bucata de sarma si un patent. Am realizat atunci ca bancul ala cu Dacia care se repara doar cu o bucata de sarma se aplica si la motocicletele Honda, cand te roade nevoia.
Al doilea isi deschise atelierul auto pentru mine, desi era duminica – si-mi inlocuise cablul rupt cu unul luat de la un Golf vechi pe care-l cumparase ca sa-l dezmembreze. Atunci mi-am amintit cat de laudate erau masinile Wolkswagen acum vreo 60 de ani, pe motiv ca se repara repede si ieftin. Iaca, se repara cu piesele lor si motociclete ramase-n pana. Cu cablul ala de Golf, legat cu sarma la un capat – am ajuns apoi pana acasa, inapoi in Ardeal, peste munti. Dar asta e alta poveste.

Goneam asadar in apropiere de Oravita, in dupa-masa zilei in care patisem toate astea. Si schimbam vitezele cat mai des, ca sa testez improvizatia facuta la ambreiaj. Le schimbam des si cu ciuda, pentru ca vazusem atat de multe poze superbe din Cheile Nerei si tocmai acum, cand eram acolo, nu le putusem vizita din cauza unei probleme tehnice. Timpul nu-mi permitea sa stau mai mult, in ziua urmatoare trebuia sa plec mai departe.

Drumul era… romanesc. Adica bun pe alocuri, prost prin alte locuri si extrem de prost in rest. Facut probabil de Ceausescu si reparat apoi doar pe bucati, pe principiul “merge si-asa”.
Vad ca urmeaza o curba. Nu reduc viteza, n-am motiv.
Aveam sa vad insa motivul mult prea tarziu. Adica ditamai groapa, lata cat toata banda si asezata fix in curba. Asa, ca sa testeze reflexele motociclistilor si nervii soferilor. O ocolesc in ultimul moment, intrand pe contrasens. Contrasens pe care venea – vazandu-si de treaba – o camioneta.
Soferul ma vede, se da la o parte – mai-mai sa intre-n sant – ca sa nu ma loveasca. Trec pe langa el “la mustata”, cum ar zice unii. Rad partea din spate a remorcii cu marginea uneia dintre oglinzile retrovizoare. Ma gandesc iar ca “la naiba, mor”.
Reusesc totusi sa ies din curba. Nu-mi explic exact cum. Pesemne ca ingerul pazitor era la datorie. Soferul camionetei ma claxoneaza nervos si merge mai departe. Probabil ma injura. De data asta o meritam.
Trag pe dreapta, gandindu-ma ca iar am scapat.

“Iar”-ul asta s-a repetat de cateva ori de cand am motocicleta. Nu-s neaparat mandru de asta. S-a repetat pentru ca – asemeni unei legende care circula printre unii motociclisti – mai aveam vieti ramase. Se zice ca odata cu motocicleta ti se multiplica si vietile. Cica primesti in total vreo noua. Nu stiu de ce tocmai noua, asa se zice. Noua, ca la pisici. In fine.
De fiecare data cand scapi la limita cu motocicleta dintr-o situatie in care puteai foarte bine sa mori – ti se duce una din vietile alea. Si ele tot scad. Si daca tot scad si nu se mai aduna, risti sa ajungi la zero – ceea ce nu e indicat deloc. E drept, nu stii niciodata cu exactitate cate mai ai de fapt. Dar daca era sa mori si totusi ai scapat, inseamna ca mai aveai cel putin una-n plus. Asa zice legenda 🙂
Aceeasi legenda spune ca vietile se pot inmulti intr-un singur fel. Si anume atunci cand – in viteza – prinzi soarele la apus intr-una din oglinzile retrovizoare.

Trag asadar pe dreapta si ma gandesc oarecum amuzat la legenda asta. O auzisem demult, de la niste oameni pe care fusese o adevarata placere sa-i cunosc. Si ma mai gandeam uneori la ea. Mai ales atunci cand aveam impresia ca tocmai pierdusem o astfel de viata si nu stiu cate mi-au mai ramas.

Opresc motorul si ma bucur de linistea din jur. Linistea e mereu una aparte, dupa ce treci prin astfel de momente.
Imi aprind o tigara si trag din ea cu sete, uitandu-ma in urma la norul de praf ridicat de camioneta in care era sa ma opresc poate pentru ultima data. Fumul tigarii serpuieste spre cer. Mai, ce bine-i sa fii in viata.

De pe o carare ce se ivea dintre niste tufe, apare un batran. Se uita insistent la mine, apoi la motocicleta. Apoi iar la mine. Apoi iar la motocicleta.
Ma saluta si-i raspund bucuros.

Trece mai departe, apoi se opreste si pare a se gandi la ceva. Se intoarce si vine spre mine.

“Auzi… de unde vii?”

Ii raspund, de dragul conversatiei.

“De la Tirgu-Mures.”

“Departe….” zice. Si-l aprob, inclinand din cap.

“Am auzit claxoane mai inainte. Tu erai de vina?”

Asa, deci. Ii raspund rusinat. Da, eu eram.

“Si fiu-meu avea motocicleta. Si s-a dus cu ea in ceruri. Ui’ de-acolo s-a dus. Direct in ceruri, direct la Dumnezeu…” zice batranul, aratandu-mi ceva anume de cealalta parte a drumului. Observ atunci cum dintre buruienile inalte si prafuite se inalta o cruce neagra, metalica. Din acelea care marcheaza locul unde-a murit cineva, pe drum sau pe calea ferata.

Ma opresc. Nu stiu ce sa-i spun. Si in general sunt destul de rare momentele in care nu stiu ce sa spun.

“Ma duc sa stau cu el la o poveste” – continua batranul. “Asa, fara sa-l vad. Ca n-o mai fi mult si l-oi vedea apoi, ca n-o mai duc mult nici eu.”

Soarele se pregateste sa apuna, iar in lumina asta ciudata care pare sa se fi asternut dintr-odata peste tot si peste toti – vad cum o lacrima i se naste in coltul ochiului si se prelinge lenesa la vale. Lacrima avea tot timpul din lume. Nu se grabea nicaieri.

Din plasa ce-o ducea in mana, batranul scoate un manunchi de flori. Nu-mi dau seama ce sunt, nu prea ma pricep. Pentru mine florile se impart in trei categorii – trandafiri, lalele si celelalte.

“Ma duc sa-i pun altele” – zice. “S-au uscat. Au murit, asa ca el. Si-astea o sa moara. Asa ca mine.”

Din nou, nu stiu ce sa-i spun. Am multe-n minte, dar mi-e teama sa nu-l supar. Sa nu se simta jignit.

“Ai grija de dumneata, domnule” – continua el. “E lung drumul pana la Tirgu-Mures si e mai bine sa ajungi sanatos”.

Imi intinde mana, in semn de ramas-bun. Au trecut doar cateva minute de cand l-am vazut si dintr-odata am impresia ca-l cunosc de multa vreme. Dintr-o alta viata, parca.

Ii strang palma aspra, brazdata de riduri si cicatrici. Si dintr-odata mi se face dor de casa. Un dor din ala aprig, care te face sa-ti doresti ca cercetatorii britanici sau chinezi sau americani sau de care-or fi ei sa inventeze mai repede teleportorul. Sa inchizi ochii langa Oravita si sa-i deschizi acasa in Ardeal, in clipa urmatoare.

Il salut si ma pregatesc si eu s-o iau din loc. El se duce spre crucea fiului sau, eu spre motocicleta. Ma striga din urma si-mi spune ca nici tigarile nu m-ajuta, la partea cu sanatatea. Asa-i, nu m-au ajutat…

Incalec in sa, pornind spre locul unde eram cazat. Drumul e drept si liber. Trag de acceleratie si vad cum vitezometrul urca tot mai mult. Drumul e lin, iar eu zambesc privind ultimele zvacniri ale soarelui la apus, intr-una din oglinzile retrovizoare. Carevasazica, am mai castigat o viata. La cateva minute dupa ce tocmai pierdusem una. Stiu, stiu… legendele nu-s neaparat adevarate. Dar parca n-as vrea sa-mi dovedesc mie insumi ca nici asta nu e.

A fost lung drumul pana la Tirgu-Mures. Dar a fost frumos.

P.S.: Am vazut Cheile Nerei anul asta. Sunt niste locuri superbe, vi le recomand cu toata increderea.

P.P.S.: Am doi ani, o luna si o saptamana de cand nu mai fumez. “And keep counting”, cum zic englezii.


Lasa un comentariu