Despre spitale si oameni

Joi dimineata. Ma trezesc confuz pe la 6 si ceva, dorindu-mi sa fie sambata. Atipesc iar. Ma trezesc din nou pe la 6 si ceva mai mult. Degeaba, tot nu e sambata.

Am de facut o vizita la spital inainte de-a ajunge la birou. Vremea de afara pare sa fie in ton cu starea mea de spirit. Adica nu e o vreme de sambata. Nu e nici macar o vreme de joi. E mai degraba una de luni.

La 7 si ceva sunt gata sa ies din casa. Chem un taxi, hotarat fiind sa nu pierd vremea pe drum – ca n-am toata ziua la dispozitie pentru asta.

Taximetristul ma cunoaste. Mai schimbam cateva cuvinte, in drumul spre spital. Ne trezim inconjurati de vitezomani care se angajeaza in niste depasiri agresive de tot. Toti par sa se grabeasca in dimineata asta. Forteaza culoarea rosie a semaforului, se baga in fata, claxoneaza ca turbatii. Citisem odata undeva ca n-are rost sa-i port pica celui care pare a se grabi nejustificat, in trafic. Pentru ca nu stiu ce-i in sufletul lui. Cine stie, poate-i naste nevasta. Si ma gandesc intr-o doara ca multe neveste din targul de pe Mures nasc in dimineata asta…

Intr-una din intersectiile mari, un politist depasit de situatie incearca sa faca ordine-n dezordine, gesticuland mai des decat clipeste. Se resemneaza intr-un final si isi coordoneaza miscarile dupa luminile semaforului. Cand apare culoarea rosie, ne face semn sa oprim. Apoi, cand rosul devine verde – ne indeamna sa ne continuam drumul. Asadar, semaforul nu se descurca singur si avea nevoie de-un politist care sa-l ajute.

Ajung la spital. In ciuda sperantelor mele de-a fi printre primii – ca de-aia facusem ochisori atat de devreme, la urma-urmei – ma trezesc la o coada destul de lunga. Majoritatea celor din fata mea sunt pensionari. Par resemnati dar totusi nerabdatori. Imi amintesc ce-mi spunea cineva odata, cu referire la pensionarii care se trezesc devreme. Si anume ca fac asta ca sa prinda cat mai mult din timpul care le-a mai ramas…

In sala de asteptare e plin de afise scoase la imprimanta. “La medic nu se vine baut si nespalat” – atentioneaza unul. “Fumatul dauneaza grav sanatatii” – spune altul. “Si guvernul la fel”, ingana o doamna care citeste afisul in acelasi timp cu mine.

Coada se misca greu. Fiecare are alte probleme de rezolvat. Asistenta de la ghiseu e deocamdata amabila. Din cand in cand se apleaca spre gemuletul minuscul si intreaba daca “a venit cineva la oferta”. N-a venit nimeni. Suntem toti la pret normal, imi vine-a zice. Insa amandoi (si ea si eu) aratam ca si cand nu ne-ar fi picat bine cafeaua de dimineata, asa ca nu-mi permit sa fortez nota.

In fata mea e o femeie in varsta. Estimez – undeva pe la 70 de ani. A venit cu sotul ei. El e bolnavul, ea e doar insotitoarea. Mosul o asculta in tot ce zice si momentan sta cuminte pe una dintre bancile din sala. Pe masuta de langa zac niste reviste, cine stie de cand. Ia una din ele, sufla praful de pe ea si-i priveste cu interes coperta. E – din cate-mi dau seama – o revista ce prezinta o colectie de costume de baie. Mosul o rasfoieste curios, apropiindu-si deseori ochii de hartia lucioasa – ca sa vada mai bine formele divelor bronzate si semi-dezbracate. Sotia il vede si-l apostrofeaza zgomotos, de fata cu toata lumea. Mosul isi vede mai departe de revista lui. Intoarce pagina. Din revista, o pereche de sani il privesc cu indrazneala, acoperiti de un sutien aproape inexistent. Mosului ii ajunge, nu mai are nevoie de altceva. Sotia insista, lui nu-i pasa. Nici nu stiu daca e de ras sau de plans.

Imi vine randul la ghiseu, iar asistenta imi verifica hartiile. Inainte de asta aveam cateva pe care habar n-aveam ce scria. Erau – vorba aia – scrise de doctori. Acum am cu doua-n plus.
“Mergeti cu asta la camera de langa si cu cealalta la cladirea din curte, apoi reveniti la camera din spate – dreapta”. Asa sa fie, faca-se voia sistemului.

La “camera de langa” e alta coada. Am numarul trei. In spatele meu apare o doamna rotofeie, cu par albastru. Se uita la numarul meu. Apoi la al ei. Ea are numarul cinci. Apoi se impinge cu capul inainte prin usa intredeschisa, facandu-si loc in ierarhie. Si eu si cel cu numarul doi o privim uimiti. S-o fi schimbat aritmetica peste noapte, cine stie. Mai nou, cinci e inainte de doi si trei. Iese victorioasa peste putin timp. Ne priveste de jos, ca era scunda. Si totusi, de undeva de sus. Ca sa vedem ca ne-a luat-o inainte. Ca e mai castigata cu cateva minute. Lasa, tanti – noi sa fim sanatosi. Sa putem lucra, sa platim impozite si sa umplem vistieria tarii (haha). Ca sa aiba Ponta de unde sa-ti plateasca pensia. Si sa intri si altadata in fata la rand. Pentru ca poti, nu-i asa?

Termin ce-aveam de facut in “camera de langa”, asa ca ma duc sa caut intrarea in cladirea din curte. O gasesc. Inauntru e un miros ciudat. O combinatie intre ciorapi murdari si chiftele proaspete. Gasesc drumul spre radiologie, unde – evident – era alta coada. Ai zice ca statul la coada e inscris in codul nostru genetic, al romanilor. Ne-am nascut avand in sange statul la coada.
Din fericire, coada asta se misca mai repede. Nu-i nimic, dupa ce termin aici ma mai asteapta una.

Doua asistente vorbesc pe hol. Una dintre ele se plange ca are de facut o bronhoscopie. O spune pe acelasi ton pe care-ar spune ca are de platit impozitele majorate de guvern. Cum inca mai am de stat, scot telefonul si caut sa vad ce-i bronhoscopia. Gasesc destul de rapid, 3G-ul are spor – spre deosebire de coada la care stau eu. Citesc cateva randuri despre procedura asta si n-o invidiez pe asistenta care se plangea mai inainte.

Intr-un final, imi vine si mie randul sa intru la radiologie. Mi se spune sa ma dezbrac. Si tricoul? Da, si tricoul. Ca sa vezi, avem un aparat care vede prin carne dar il incurca un tricou din bumbac. Le-as fi spus gluma aia ca “eu am sixpack, da’ nu se vede – ca e ascuns sub burtica”. Dar nu era momentul.

Revin la ceea ce sper sa fie ultima coada la care mai stau azi. In sala de asteptare e atata lume incat abia ai loc sa te strecori. Din fericire, am un numar de ordine mic. Atat de mic, incat cel dinaintea mea tocmai intrase si mie imi venea randul. Asta, daca nu cumva aritmetica s-o fi schimbat si pentru altii. Eventual ajutata de pile, cunostinte si relatii.

Termin destul de repede aici. Medicul se prinde ca-s ipohondru (poate-mi scrie-n frunte, cine stie) si imi explica pe indelete totul.

Cand ies de la spital ma uit la ceas. Au trecut doua ore de cand am ajuns. Doua ore care puteau fi comprimate in cel mult 30 de minute, daca sistemul ar fi fost intr-adevar eficient. Daca s-ar fi respectat programarile si daca informatia ar fi circulat prin fibra optica, nu prin registre si hartii ingalbenite de vreme. Insa “eficienta” e cuvant de import.

Pornesc spre birou, gandindu-ma ce sprintena ar fi Romania – in cursa spre civilizatie. Pacat ca o impiedica cetatenii ei. Unii o trag inapoi, altii raman cu ochii pironiti pe sanii din reviste… si altii sar randul.

Noi sa fim sanatosi.


Lasa un comentariu