Numai una

E vara. Vineri seara, dupa o saptamana foarte incarcata.
Ma bucur de un moment de relaxare in compania unor oameni faini, la o cabana dintr-o statiune superba.
Gazdele ne pregatesc masa si se retrag apoi, lasandu-ne intr-ale noastre. Domneste voia buna, in ton cu muzica ce se revarsa din boxe.
Fumez obsesiv, tigara dupa tigara – dorindu-mi parca sa prefac in scrum tot stresul acumulat in ultimele zile. Pare ca functioneaza. Sau cel putin asta e starea de moment. Ma joc cu fumul tigarii, privindu-l cum se inalta spre stele.
“Pe umeri pletele-i curg rau / Mladie-i ca un spic de grau…” – ne incanta auzul baietii de la Talisman, cu piesa “Numai una”. Si-atunci apare ea. In ochii mei, camasa si blugii ce-o imbraca se transforma intr-o rochie lunga de seara. Una rosie, neaparat rosie. Gresia devine un covor in aceeasi nuanta cu rochia. Iar becurile din tavan se metamorfozeaza in niste sfesnice de argint, in care ard lumanari parfumate. Doar muzica… muzica nu se transforma. “La vorba-n drum, trei ceasuri trec / Ea pleaca, eu ma fac ca plec / Dar stau acolo si-o petrec / Cu ochii cat e zarea”. Ca bine le mai zic feciorii astia.
De imaginatie n-am dus lipsa niciodata. Insa e posibil ca mecanismele imaginatiei mele sa fie acum unse cu grija de prietenul meu Jack, care-mi zambeste complice din paharul ce-l tin in mana.
Schimbam cateva cuvinte, radem, facem o poza impreuna. Mai avem si-acum poza aia. E facuta acum aproape patru ani si douazeci de kilograme.
Ii privesc ochii si ma gandesc ca cel care i-a numit “oglinda sufletului” a stiut ce zice.
Prietenul meu Jack imi sopteste fin in ureche. “Asa-i ca-i ciudat? Credeai ca femei ca ea nu se mai fac. Ei, uite ca s-a mai facut una. Una e tot ce-ti trebuie.”

Fast forward, pana-n seara urmatoare.

Iau motocicleta, sa cutreier prin imprejurimi. Prind apusul in oglinda retrovizoare si-mi alimentez astfel o obsesie mai veche. Mi se face frig si ma intorc la cabana, sa mai iau o haina. Intreb daca are cineva chef de-o plimbare. Are ea.
Motorul toarce lin, iar noi gonim prin noapte. La intoarcere schimb ruta, ca sa fie drumul mai lung. Si cand oprim ii spun sa stea linistita, n-o sa spun nimanui cum m-a tinut in brate. Si n-am spus.

Fast forward din nou. Pana acum un an si jumatate.

E tot vara. Groaznic de cald, desi soarele a apus de ceva vreme. Ocazie cu care-mi amintesc de cate ori ziceam c-ar fi trebuit sa ma nasc in Alaska. Suport mai bine frigul decat caldura. Sau cel putin asta zic vara, ca iarna se poate ca temperaturile sub minus cincisprezece grade sa-mi schimbe uneori parerea.
Asadar – e vara, e foarte cald iar soarele a apus. Suntem intr-o statiune din Turcia, un loc minunat de-a dreptul. Suntem doar noi pe plaja. Doar noi si valurile.
O iau in brate. Imi aud pulsul in urechi. Ultima data cand imi amintesc c-am simtit asta a fost in urma cu multi, multi ani – cand m-am dus singur la furat de corcoduse. Da’ asta e alta poveste.
Ea ma-ntreaba speriata daca n-am nevoie de un medic, ca prea tare-mi bate inima. Nu, n-aveam nevoie.
Caut cutiuta de catifea in buzunar, scot inelul si ma asez pe un genunchi – asa cum ma gandeam intotdeauna c-o voi face. Imi recapat vocea, o privesc in ochii aia care ma fascineaza si-n ziua de azi – si-o intreb daca vrea sa fie sotia mea.
Cu vocea gatuita de emotii, imi spune ca da. Reusesc totusi sa nimeresc degetul potrivit.
Ne privim amandoi. Nu zicem nimic, vorbesc ochii in locul nostru.
A fost aproape ca atunci cand mi-am inchipuit momentul. Minus emotiile.

Fast forward din nou. Pana acum un an.

Ma privesc in oglinda si-mi pun vesnica intrebare. Oare gatul meu e stramb, sau toate cravatele pe care le port stau aiurea?
Ma linisteste ea. “Chipes esti ma. Pui sa nu te deochi !”. Radem amandoi.
Rostim cate un “DA” hotarat la starea civila. Mamele noastre plang de emotie. Ca asta fac mamele, cand au emotii. Plang.
Nepotica noastra de sase ani ii spune mamei sale ca vrea si ea un Luci atunci cand o sa creasca mare. Ego-ul meu cat China tocmai creste si mai mult.

Fast forward din nou. Pana-n prezent.

Avem mai putin de doua luni pana la nunta. Iar eu ma simt exact ca acum patru ani. Sau ca acum un an si jumatate. Sau ca acum un an.
Aveau dreptate cei de la Talisman. E “numai una”.


3 Comments

Lasa un comentariu