Postari din categoria: personal

A trecut ceva timp

A trecut ceva timp de cand n-am mai dat pe aici. Au trecut si unii oameni, odata cu timpul. M-a distrat mereu zicala aia cu “apa trece, pietrele raman”. Poate pentru ca de cele mai multe ori eu eram apa. De cele mai multe ori, pana intr-un moment fix – acum trei ani si ceva.

Ce-am mai facut intre timp? Pai… multe.

Am avut nunta, anul trecut. Mi-au furat mireasa. N-am asteptat s-o aduca inapoi ca sa platesc “rascumpararea” – am urat mereu obiceiul respectiv. Am mers dupa ea, cu un prieten si cu doua arme. Din fericire – unii s-au prins la timp ca armele erau de airsoft. Zic “unii” si nu “toti” pentru ca daca se prindeau toti, recuperarea miresei nu mai avea acelasi farmec.

Sunt vreo trei ani si ceva de cand femeia de langa mine a ajuns femeia parte din mine. Si de cand am invatat ca unu plus unu nu e mereu doi, ci uneori poate fi tot unu. Un “unu” complet. Un intreg.

Am incercat sa citesc mai mult decat sa scriu si sa tac mai mult decat sa vorbesc. Cel putin una din astea doua chestii mi-a iesit. La cealalta inca lucrez. O sa-mi ia ceva mai mult, se pare.

Am renuntat la prieteni vechi in favoarea altora noi. Prietenii mei n-au fost niciodata multi, insa imi sunt prieteni. Nu, nu e o greseala de exprimare.

M-am mutat de cateva luni in Alba Iulia, un oras care-si merita denumirea neoficiala de “Cealalta Capitala”. E un oras superb. Si din fericire e suficient de departe de Bucuresti incat sa ramana asa. Am cunoscut aici oameni frumosi, intr-un loc frumos.

Am ramas intreg. Deci, n-am vandut motocicleta – si nici nu intentionez sa fac asta. Ba dimpotriva, astept sa vina caldura si sa pot colinda imprejurimile orasului.

Inca tot nu-mi ies parcarile laterale, cu masina. Asa ca le evit de cate ori pot. Ce sa-i faci, unele lucruri nu se schimba niciodata.

Am colindat lumea si urmeaza s-o fac din nou, curand. Prin Asia inca tot n-am ajuns, dar n-am renuntat la idee. Ba chiar dimpotriva.

Instinctele de gamer mi s-au trezit iar la viata. Am dat tastatura si mouse-ul pe un controller de Xbox. A meritat.

Nu, inca n-avem copii – si ne e bine asa, multumim de intrebare. Asadar, suntem tot noi doi. Cu toate astea, o sa fim trei in curand. Al treilea o sa fie un Beagle de talie mica.

Inchei din nou spunandu-va “sa ne citim cu bine”. Aici si prin alte parti.


Numai una

E vara. Vineri seara, dupa o saptamana foarte incarcata.
Ma bucur de un moment de relaxare in compania unor oameni faini, la o cabana dintr-o statiune superba.
Gazdele ne pregatesc masa si se retrag apoi, lasandu-ne intr-ale noastre. Domneste voia buna, in ton cu muzica ce se revarsa din boxe.
Fumez obsesiv, tigara dupa tigara – dorindu-mi parca sa prefac in scrum tot stresul acumulat in ultimele zile. Pare ca functioneaza. Sau cel putin asta e starea de moment. Ma joc cu fumul tigarii, privindu-l cum se inalta spre stele.
“Pe umeri pletele-i curg rau / Mladie-i ca un spic de grau…” – ne incanta auzul baietii de la Talisman, cu piesa “Numai una”. Si-atunci apare ea. In ochii mei, camasa si blugii ce-o imbraca se transforma intr-o rochie lunga de seara. Una rosie, neaparat rosie. Gresia devine un covor in aceeasi nuanta cu rochia. Iar becurile din tavan se metamorfozeaza in niste sfesnice de argint, in care ard lumanari parfumate. Doar muzica… muzica nu se transforma. “La vorba-n drum, trei ceasuri trec / Ea pleaca, eu ma fac ca plec / Dar stau acolo si-o petrec / Cu ochii cat e zarea”. Ca bine le mai zic feciorii astia.
De imaginatie n-am dus lipsa niciodata. Insa e posibil ca mecanismele imaginatiei mele sa fie acum unse cu grija de prietenul meu Jack, care-mi zambeste complice din paharul ce-l tin in mana.
Schimbam cateva cuvinte, radem, facem o poza impreuna. Mai avem si-acum poza aia. E facuta acum aproape patru ani si douazeci de kilograme. citeste mai departe


Una cu vaca si cu soacra

Eu am crescut la tara, intr-un sat de pe malul Muresului. In mijlocul naturii, cum s-ar zice. Acolo unde as alege sa cresc iar, dac-as fi din nou copil si daca as putea alege.
Mi-au placut mult acele locuri. Imi plac si acum – si alerg spre ele ori de cate ori am posibilitatea.
Eram mari consumatori de lapte (o patima care pe mine nu m-a parasit nici azi) asa ca ai mei hotarasera intr-o vreme sa tina o vaca. Sa fie lapte proaspat. Eram atunci in scoala generala. citeste mai departe


Fahrenheit 451

Citesc momentan Fahrenheit 451 (Ray Bradbury). M-am oprit asupra citatului urmator si-am vrut sa-l impart cu voi.
Mi se pare ca-ntr-acolo ne indreptam – din pacate – iar drumul e tot mai scurt.

image

Cartea e excelenta. V-o recomand.


2013

Anul trecut s-a terminat acum vreo trei saptamani. Dar bilanturile se fac dupa final, nu inainte – pentru ca neprevazutul iti poate da totul peste cap. Mi-am promis sa trag linia sub 2013 inainte de sfarsitul lui Ianuarie 2014… si fac asta acum.

Inainte de toate, 2013 a fost un an plin. N-o sa spun ca a fost un an bun sau prost, pentru ca fiecare zi iti este asa cum o faci tu sa fie. Iar anul nu e decat o succesiune de zile. Aici ar merge gluma aia cu “zilele-s bune pentru sanatate – cercetatorii au dovedit ca cine are mai multe traieste mai mult” 🙂 O sa spun doar ca a fost un an aglomerat. Incarcat. Full.

Am invatat multe lucruri noi. Despre domeniul in care lucrez si totodata despre oameni. Asta si pentru ca lucrul cu oamenii e o parte integranta a job-ului meu. Nu cred c-o sa ma opresc vreodata din invatat. Nu-mi pot imagina viata fara a invata sa fac lucruri noi, cat mai des. Sau sa le refac pe cele vechi, in moduri cat mai diverse.

M-am maturizat? Poate. Sunt mai matur decat acum un an? Poate. Azi nu mai sunt nici macar omul care eram ieri. Asadar, cu siguranta nu mai sunt cel de acum un an. Cu siguranta, copilul din mine e mai matur cu un an. Poate ca asta e cea mai corecta afirmatie. Si tot copilul din mine e hotarat sa moara tanar, insa cat mai tarziu cu putinta. Expresia asta nu-mi apartine, e a cuiva cu mai multa minte decat mine. O folosesc totusi, pentru ca ma reprezinta. citeste mai departe


Apusul, vazut in oglinda retrovizoare

Goneam pe doua roti, in apropiere de Oravita.
Ramasesem fara cablu de ambreiaj in ajun, chiar la intrarea in Cheile Nerei, care-au ramas atunci nevizitate tocmai din aceasta cauza. M-a salvat bunavointa localnicilor.
Primul imi daduse o bucata de sarma si un patent. Am realizat atunci ca bancul ala cu Dacia care se repara doar cu o bucata de sarma se aplica si la motocicletele Honda, cand te roade nevoia.
Al doilea isi deschise atelierul auto pentru mine, desi era duminica – si-mi inlocuise cablul rupt cu unul luat de la un Golf vechi pe care-l cumparase ca sa-l dezmembreze. Atunci mi-am amintit cat de laudate erau masinile Wolkswagen acum vreo 60 de ani, pe motiv ca se repara repede si ieftin. Iaca, se repara cu piesele lor si motociclete ramase-n pana. Cu cablul ala de Golf, legat cu sarma la un capat – am ajuns apoi pana acasa, inapoi in Ardeal, peste munti. Dar asta e alta poveste.

Goneam asadar in apropiere de Oravita, in dupa-masa zilei in care patisem toate astea. Si schimbam vitezele cat mai des, ca sa testez improvizatia facuta la ambreiaj. Le schimbam des si cu ciuda, pentru ca vazusem atat de multe poze superbe din Cheile Nerei si tocmai acum, cand eram acolo, nu le putusem vizita din cauza unei probleme tehnice. Timpul nu-mi permitea sa stau mai mult, in ziua urmatoare trebuia sa plec mai departe. citeste mai departe


O schimbare

Am schimbat tema blogului azi, cu una responsive. Ca sa fie mai usor de citit de pe device-urile mobile.

Sper sa va placa 🙂


Din nou pe val

Inca era zapada afara cand am scris ultima data. E uimitor cat de repede trece timpul. Dar banuiesc ca simtim cu totii – din cand in cand – nevoia unei pauze.

De intamplat, s-au intamplat multe de-atunci. Am acumulat experiente noi. Am calatorit. Am cunoscut oameni noi. Unii dintre ei au povesti de viata uimitoare.

Iar inainte de toate… m-am casatorit cu femeia minunata care mi-a fost alaturi – pe toate planurile – in ultimii ani. Mai exact, am avut cununia civila. Marele party e abia la anu’ 😉

Sa ne citim cu bine !


Cele zece porunci

“Te poti considera pacatos in orice religie cunoscuta.” Mi s-a spus asta de cateva ori. Probabil e adevarat, depinde de punctele de reper ale fiecaruia.

Am invatat diferenta dintre bine si rau la fel ca orice copil din generatia mea. Adica la inceput de-acasa si mai apoi din bancile scolii. Am avut multi profesori si putini dascali adevarati – si-am incercat sa iau ceva bun de la fiecare. Nu de tot, doar cu imprumut. Urmand sa dau si eu mai departe, la randul meu, in timp.

Cartile mi-au extins mult universul. Desi, in fond, cartile sunt doar alti oameni. Care-mi vorbesc de la zeci de ani, veacuri sau chiar milenii distanta – intr-o limba scrisa-n mai multe limbi, dar pe care-am indragit-o odata cu primele pagini deslusite. Iar cartile citite si lucrurile noi invatate m-au transformat, putin cate putin.

Am invatat de mic copil ca nu totul se rezuma la alb si negru, ci exista si nuante de gri. Multe, chiar. Insa abia cand inveti sa renunti la ideile preconcepute incepi cu adevarat sa vezi culorile. Si-atunci lumea-ntreaga se asterne in fata ta, asteptand s-o descoperi.

Am invatat sa nu regret nimic. Pentru ca tot ce-am facut parea – la vremea respectiva – o idee buna. Sigur, uitandu-ma in urma pot sa realizez greselile facute de-a lungul timpului. Si pot trage felurite invataminte, din fiecare. Insa nu le regret. Pentru ca regretele reprezinta doar timp pierdut, iar timpul e singurul lucru care se pierde cu adevarat. Prefer asadar citeste mai departe


Aritmetica promisiunilor

Se spune ca faptele tale te reprezinta. Asa si e, de fapt. Ceea ce faci devine – treptat – cartea ta de vizita, la modul neoficial. Insa inaintea faptelor stau cuvintele, iar inaintea cuvintelor stau gandurile. Ne oprim, totusi – la cuvinte. Asta nu pentru ca n-ar fi destule de spus despre ganduri – ci ca sa nu deviem fara rost de la subiect.

Ramanem asadar la cuvinte. Cineva cu mai multa minte zicea odata sa spui ceea ce crezi si sa crezi ceea ce spui. Multi, foarte multi oameni au auzit asta de-a lungul vietii. Unii au luat-o in serios, altii mai putin. Iar altii deloc.

Chiar daca tu nu te judeci pentru ceea ce spui, cei din jurul tau o fac intotdeauna. Constient sau nu – asta nu conteaza. Ideea e ca o fac intotdeauna si pe baza a ceea ce spui si faci isi creaza o parere despre tine. Indiferent de pozitia ta fata de ei (sociala, ierarhica sau de alt fel) sau pozitia lor fata de tine. Iar modul in care altii ajung sa te vada in timp depinde de aceasta judecata. Imaginea ta proiectata prin prisma altora e construita asadar pe baza a ceea ce spui si ceea ce faci.

Sigur, persoanele foarte apropiate vor ajunge sa te cunoasca in alt fel. Mai direct, mai concret, mai… intim. Si parerea lor despre tine va fi probabil ceva mai diferita de a celorlalti – care te analizeaza doar pe baza cuvintelor si faptelor, fara sa cunoasca in amanunt fiecare crevasa a personalitatii tale. Insa gandeste-te – cati oameni foarte apropiati poti avea? Putini, iti spun eu. Da, probabil vei spune ca ai multi prieteni care ar muri pentru tine. Gandeste-te insa cati dintre ei ar fi in stare sa traiasca pentru tine, nu sa moara. Moartea e mereu la indemana. Dar sa traiesti e adevarata provocare. Gandeste-te la asta si fa din nou un calcul. citeste mai departe


Pages:12