Ambasadorii (XV) – Pentru viata !

– XV –

 
Pentru viata !

 

 
Pasi grei se auzeau dincolo de poarta si o pereche de ochi mici si iscoditori se ivi prin viziera protejata de gratii. Omul de dincolo il recunoscu pe Victor si-i deschise.

De fiecare data cand intra in cimitirul orasului il incerca un ciudat sentiment de liniste. Mormintele vechi – unele, de cateva sute de ani – reprezentau adevarate opere de arta. Ingerii sculptati cu grija le impodobeau de jur-imprejur, iar crucile impunatoare se inaltau semete spre cer, fara ca muschii si lichenii ce le impresurau sa le stirbeasca aspectul.

Mormintele noi erau mai austere, mai sarace in podoabe. Lipsa detaliilor dadea impresia ca ar fi fost facute in graba, pe fuga. Ca si cand oamenii ce zaceau in ele n-ar fi avut timp pentru ei insisi nici macar acum, in eternitate.

Din pachetul ce-l purta sub brat, Victor scoase una dintre sticlele de vin cumparate mai devreme si o intinse ingrijitorului care – in urma cu cateva momente – ii deschise poarta. Acesta primi neasteptatul dar cu ochii sclipindu-i de bucurie si-i multumi cu o adanca reverenta, indepartandu-se.

Verdeata stapanea totul, amestecand deopotriva buruieni si flori decorative intr-un peisaj care dadea viata taramului mortilor, fara a-i intina linistea. Iar Victor ramasese singur in acest cadru, plimbandu-se pe aleile dintre monumentele mortuare.

Stia unde merge si inainta cu pasi molcomi. Era convins ca – dintre toate locurile din lume – in cimitir cu siguranta n-ar trebui sa se grabeasca. Din respect pentru cei care citeste mai departe


Ambasadorii (XIV) – Zidul

– XIV –

 
Zidul

 

 
Moartea Bistarului era la toate posturile de stiri si in toate ziarele.

Toata lumea vorbea despre ceea ce se intamplase in biserica, iar numarul politistilor care se ocupau de anchetarea crimelor revendicate de Ambasadori crescuse considerabil. Cu atat mai mult cu cat sefii Politiei erau si ei corupti pana-n maduva oaselor si – fiind numiti pe criterii politice – urmareau interesele celor care-i numisera, iar evenimentele din ultima vreme ii pusesera serios pe ganduri.

“Isi vor atinge Ambasadorii scopul propus?” – intreba pe prima pagina unul dintre cele mai populare ziare ale tarii.

“Voteaza aici cine va fi urmatoarea lor tinta” – spuneau realizatorii unui show TV, insetati de audienta.

In alt cotidian aparuse o rubrica intitulata “Transmite-le Ambasadorilor mesajul tau !” – in care se publicau mesaje primite de la cititori.

Victor se trezi devreme in dimineata urmatoare si incepu sa citeasca mesajele din ziar, sub vraja cafelei aburinde ce-i gadila placut simturile.

Dupa cum era de asteptat, parerile erau impartite. Unii oameni condamnau actiunile Ambasadorilor, altii erau de acord cu ele. Insa nimeni nu ramasese indiferent la evenimentele recente si cu totii considerau ca au ceva de spus.

Cu toate ca Victor fusese calaul Ambasadorilor, nu se identifica deloc cu cauza lor. Astepta ca totul sa se incheie, pentru ca trebuia sa se incheie curand. Avea de gand apoi sa-si adune toate economiile si sa plece undeva departe, pentru multa vreme. Banii pusi deoparte ii ingaduiau un trai bun in aproape orice parte a lumii, insa el visa de mult timp sa citeste mai departe


Ambasadorii (XIII) – Al doilea cazut

– XIII –

 
Al doilea cazut

 

 
Tipatul ingrozit al femeii pusese capat imnului intonat de catre toti participantii la slujba exact in punctul sau culminant. Disperata, arata spre usa altarului. Privirile tuturor se indreptara intr-acolo.

De sub usa impodobita cu aur si icoane impecabil lucrate iesea o balta imensa de sange.

Bodyguarzii Bistarului dadura buzna in altar, pasind in lichidul rosu vascos si nepasandu-le de nimic din cele sfinte. Usa proaspat deschisa dezvalui un tablou care-i incremeni pe toti cei prezenti.

Preotul fusese impins pe spate de un soc violent. In piept avea o gaura imensa si hidoasa, iar din locul unde pana in urma cu cateva momente ii fusese inima iesea acum un miros puternic de carne arsa. Intreaga incapere era stapanita de un fum albastrui, inecacios.

Privind printre bodiguarzii ce erau total nepregatiti pentru o astfel de scena, cineva intrebase daca Bistarul era mort. Avand in vedere ca avea o gaura sangeranda in locul inimii, intrebarea era usor irelevanta.

Cuprinsi de groaza, oamenii dadura buzna afara din lacasul de cult, literalmente calcandu-se in picioare. Printre ei isi facuse loc si Victor, pentru care al doilea contract livrat citeste mai departe


Ambasadorii (XII) – Cosmaruri adolescentine

– XII –

 
Cosmaruri adolescentine

 

 
Era intuneric si se simtea miros de mucegai. Simtea podeaua umeda si murdara asternandu-se sub picioarele sale goale. Senzatia asta ii facea pielea de gaina, trimitandu-i fiori ascutiti in tot corpul.

Blestema in gand ziua in care mama sa il cunoscuse pe cel care avea sa-i devina tata vitreg. Cu mintile intunecate de aburii alcoolului de care devenise dependenta, femeia se arunca in bratele primului barbat care-i oferise atentie. Tanjea dupa afectiunea cu care-o obisnuise sotul ei, dorind sa se stie din nou ingrijita si apreciata – asa cum doar un barbat care-o iubea o putea face sa se simta.

Noul sot fusese o alegere foarte neinspirata, insa ea ajunsese sa realizeze asta suficient de tarziu incat sa nu-i mai pese. Era un om stapanit de diverse complexe si cu grave probleme psihice – care reusea totusi sa-i inspire acea iluzie de iubire pe care si-o dorea atat de mult.

Adolescentul Victor devenise asadar sacul de box al unui om ce se instalase in locul raposatului sau tata. Insa cei doi barbati nu aveau absolut nimic in comun. Ba dimpotriva, se aflau intr-o antiteza perfecta. Din dragostea si pasiunea pentru lectura si studiu cu care-l inconjurase tatal sau real, Victor ajunsese sa sufere abuzurile unui alcoolic ce se credea Dumnezeu atunci cand avea sticla-n mana. Si care – orbit de o furie nejustificata – il inchidea mereu citeste mai departe


Ambasadorii (XI) – Pregatiri pentru ultima slujba

– XI –

 
Pregatiri pentru ultima slujba

 

 
Spre multumirea lui Victor, internetul ii oferi suficiente informatii despre podoabele purtate de preoti. Dupa cateva cautari, gasi si colierul observat mai devreme. Descrierea acestuia era detaliata si insotita de cateva excelente fotografii.

Bazandu-se pe informatiile citite, lucra toata noaptea la un dispozitiv ce-avea sa-l ajute la eliminarea celei de-a doua tinte indicate de catre Ambasadori.

***

A doua zi era din nou prezent la biserica, tot dupa terminarea slujbei de dimineata. Oamenii care asistasera la procesiune se imbulzeau acum la cutia milei, ascultand indemnul preotului care aproape ca-si freca palmele de multumire.

Multi dintre cei care luasera cu asalt cutia pentru donatii erau constienti de moravurile preotului si nu erau deloc de acord cu ele. Dar erau cuprinsi de teama ca o cumplita napasta se va abate asupra lor daca nu vor plati tribut bisericii. Asadar, plateau. Chiar daca – unii dintre ei – abia aveau de unde.

Privind acest tablou, pe Victor il incerca un ciudat sentiment de mila. Daca mantuirea s-ar fi putut cumpara cu bani, atunci dintre toti cei prezenti in acel moment in biserica – el ar fi trebuit sa plateasca cel mai mult. Pentru ca el pacatuise intr-un fel cum putini o facusera. Luase vieti omenesti. Multe. Si va mai lua. Pentru el, oamenii pe care-i trimisese pe lumea cealalta reprezentau niste contracte duse la capat. Pentru altii insa ar fi reprezentat citeste mai departe


Ambasadorii (X) – “Preotule, ti-ai pierdut calea…”

– X –

 
“Preotule, ti-ai pierdut calea…”

 

 
Conform asteptarilor lui Victor, anonima adresata Bistarului fusese publicata in acelasi ziar local, in dimineata urmatoare.

Grupul ce primise din partea presei numele de “Ambasadori” se adresa Bistarului pe prima pagina.

“Preotule, ti-ai pierdut calea. Ai furat, ai mintit, ai inselat, ai abuzat. Timpul tau a venit. Vei da inapoi comunitatii toti banii insusiti ilegal si vei reveni pe calea cea dreapta. In caz contrar, slujba de vineri seara va fi ultima pe care-o vei tine pe aceasta lume.”

Ambasadorii devenisera deja un adevarat fenomen, atat la nivelul orasului unde incepusera sa se manifeste, cat si la nivel de tara. Toata lumea vorbea despre ei, pe toate posturile de stiri si in toate ziarele.

Desigur, o investigatie pornise dupa moartea Rusului. Ca intotdeauna, urmele lasate de Victor la locul faptei erau neconcludente sau inexistente. Asadar, anchetatorii bateau pasul pe loc din lipsa de probe. Sau cel putin asta era varianta data publicitatii…

***

Nici Bistarul nu se conformase cererii primite, insa isi angajase cateva garzi de corp care-l insoteau pretutindeni. Era hilara ideea unui preot care umbla inconjurat de bodyguarzi, insa ii dadea un sentiment de siguranta. Nu avea de gand sa returneze nimic nimanui, iar singura declaratie data in media cu referire la actiunile ambasadorilor a fost publicata citeste mai departe


Ambasadorii (IX) – Omul bisericii

– IX –

 
Omul bisericii

 

 
_ Nu pari deloc surprins ca ma vezi – il intampina ea.
_ Ma asteptam sa apari. M-am achitat cu brio de prima sarcina, iar de femeile ca tine nu se scapa atat de usor.

Ea rase cu pofta, dezvelindu-si dantura perfecta, atent si scump lucrata.

_ Felicitari – ii mai spuse ea. Am vazut crima descrisa in ziar. Intr-adevar, am facut alegerea cea mai potrivita atunci cand am apelat la serviciile tale.

_ Adica, atunci cand m-ai constrans – o corecta el.
_ Eh… detalii, detalii… rase ea din nou.
_ Oricum, ceva-mi spune ca nu mi-ai rasarit in cale doar ca sa ma lauzi.

Asa era, intr-adevar. Fara sa-i mai adreseze vreun cuvant, ii intinse un ziar. Era cea mai recenta editie a unui cotidial local. Pe prima pagina trona – cu litere imense – titlul “Ambasadorii si-au tinut cuvantul”.

_ Ambasadorii? – intreba mirat Victor.
_ Da… asa ne spune presa. Au fost multi cei care-au incercat sa aduca schimbarea prin actiuni pasnice, proteste sau campanii impotriva coruptiei din tara – insa fara rezultate. Noi suntem reprezentantii schimbarii dorite de ei, noi le ducem initiativa mai departe. Pentru ca teama de moarte e o limba pe care o inteleg bine toti cei corupti. Asadar, presa ne-a numit citeste mai departe


Ambasadorii (VIII) – Copilul nimanui

– VIII –

 
Copilul nimanui

 

 
Somnul fusese lung si chinuitor. Pierdut in lumea viselor, Victor rememora chipurile tututor celor ucisi de-a lungul anilor, intr-o forma sau alta. Se trezi lac de sudoare si se repezi sub dusul rece, ca sa-si alunge demonii.

Nu credea in Rai sau Iad, si nicio religie nu i se paruse vreodata suficient de veridica incat s-o adopte. Credea in el insusi, in “aici” si “acum”, iar asta-i era de ajuns.

Jetul de apa ce-l lovea in crestet ii trezea noi amintiri neplacute din vremea cand inca era copil. Imagini pe care se straduia mereu sa le uite, dar care reveneau sa-l bantuie tot mai intens, tot mai dureros.

Se vazu langa sicriul tatalui sau, in drumul spre cimitir. Mama sa il tinea absenta de mana, cu gandurile ratacite. La scurt timp dupa nefericitul eveniment, ea cazuse intr-o adanca depresie pe care incercase s-o vindece cu insemnate cantitati de alcool. Bautura nu facuse insa altceva decat sa inlocuiasca un necaz cu altul – pentru ca femeia devenise curand citeste mai departe



Ambasadorii (VII) – Primul cazut

– VII –

 
Primul cazut

 

 
Sfarsitul saptamanii era la fel de calduros ca si zilele precedente, iar oamenii se bucurau de duminica insorita.

Asa cum toata lumea se astepta, Rusul nu luase in serios amenintarea. Ba mai mult, daduse un interviu in acelasi ziar, unde nega vehement ca ar fi furat vreodata din banii publici si-i facea in fel si chip pe autorii scrisorii. Nimeni nu se astepta sa se intample nimic deosebit pentru ca nimeni nu avea vreodata curajul sa-i tina piept individului, desi cu totii erau constienti de actiunile lui in afara legii.

Victor isi facu aparitia in centrul orasului, purtand pe umar un rucsac negru. Se aseza la o terasa, comanda o cafea si isi aprinse o tigara. Printre rotocoalele de fum – privi spre cafeneaua unde viitoarea lui victima trebuia sa apara.

Porumbeii zburau veseli de jur-imprejur, printre copiii ce se jucau la fantana arteziana din zona. Clipocitul vesel al apei imbia la relaxare. Victor inchise ochii pret de cateva secunde si – cautand in trecut – se opri la cea mai frumoasa amintire pe care-o avea cu tatal sau real, in vremea cand acesta inca traia.

Atunci, in urma cu multi ani – familia sa era intreaga si fericita. Tatal sau era profesor de fizica, unul dintre cei mai respectati pe care comunitatea-i avea la acea vreme. Ii inspirase din frageda pruncie o dragoste deosebita pentru anumite fenomene fizice – dragoste ce-avea sa devina obsesie mai tarziu. In acea duminica din urma cu mai bine de douazeci de ani, il adusese la aceeasi fantana arteziana la care se jucau in prezent copiii. Asezati pe marginea ei, faceau impreuna mici barcute de hartie pe care le asezau apoi pe oglinda apei. Cu mainile lui de copil, micul Victor facea valuri care propulsau barcutele in largul fantanii, in citeste mai departe


Pages:1234567...18