Ambasadorii (VI) – Anonima prevestitoare

– VI –

 
Anonima prevestitoare

 

 
Victor dadu roata centrului vechi si studie indeaproape cladirea hotelului ales cu cateva minute in urma pentru urmatorul asasinat.

Locul era supravegheat de o retea de camere video care acopereau intregul perimetru. Nu-i lua mult pentru a se convinge ca nu avea sanse sa intre in hotel fara a fi inregistrat.

Se hotari asadar sa incerce alta abordare. In partea din spate, cladirea avea o usa de serviciu langa care era o scara de incendiu ce ducea pana la acoperis. Aceasta zona era supravegheata de o singura camera video – a carei neutralizare nu ar fi trebuit sa fie o problema.

Nu cunostea insa timpul de reactie al paznicilor. Chiar daca ar fi scos din functiune camera cu pricina, acestia aveau sa vina sa vada ce anume s-a intamplat. Iar asta l-ar fi putut pune in incurcatura.

Se hotari asadar sa testeze acest timp de reactie intr-un mod simplu si eficient. In spatele hotelului era o zona verde nu foarte ingrijita, plina de copaci inalti langa care uneori se adunau copiii ca sa urmareasca jocul veveritelor. Intre zidul cladirii si acea zona verde se intindea – pret de cativa metri – o parcare destinata angajatilor, pe un teren usor inclinat inspre hotel. Spre deosebire de parcarea pentru clienti, aceasta parcare a angajatilor nu era supravegheata. Camera video din dreptul usii de serviciu acoperea doar zona usii, nu si parcarea.

Victor o lua pe ocolite spre parcare, avand grija sa nu intre in raza camerei. Erau acolo cateva masini destul de vechi, parcate cu spatele la hotel. Alese una care nu avea citeste mai departe


Ambasadorii (V) – Rusul

– V –

 
Rusul

 

 
Primul plic alb nu se lasa asteptat multa vreme. Il gasi in cutia postala in ziua urmatoare, cand se intoarse de la obisnuita tura de alergat. Era mare, nemarcat si lipsit de orice insemne, dar el stia ce ar trebui sa gaseasca inauntru.

Ii varsa continutul pe masa din sufragerie si se apuca de studiu. Avea o fotografie a viitoarei sale victime si o coala de hartie pe care erau tiparite datele personale si cateva dintre tabieturile zilnice ale personajului.

Mai exact, era vorba de un prosper om de afaceri cunoscut in lumea interlopa locala sub numele de “Rusul”. Nu-i mai pasa nimanui de unde i se tragea porecla. Cel mai probabil, avea legatura cu originile sale estice. Rusul avea mai multe afaceri in oras si in jurul acestuia – si toate ii serveau ca si paravan pentru a fura sume consistente de bani de la bugetul local. Reusise sa-si cumpere un mandat de consilier la ultimele alegeri, fiind ajutat de cativa politicieni corupti ca si el, care aveau influenta pe plan local. Acest mandat il ajutase si mai mult in afacerile sale murdare si totodata il ajutase deseori sa fuga de bratul tot mai scurt al legii. La urma-urmei, condamnati erau doar cei fara bani si relatii.

Pe spatele pozei era scris un singur rand :

“Nu mai repede de duminica, nu mai tarziu de duminica.”

Intelese mesajul. Era marti. Asta inseamna ca Rusul trebuia lichidat in termen de o saptamana, incepand de la duminica ce tocmai venea si pana la urmatoarea. citeste mai departe



Ambasadorii (IV) – Tara nimanui

– IV –

 
Tara nimanui

 

 
Se asteptase la aceasta cerere. Sa ucida – la asta se pricepea. Zambi – desi situatia nu era deloc in favoarea lui – si isi cantari in gand optiunile. Din nefericire pentru el, nu erau foarte multe. Asa ca pe moment, decise sa intre in jocul ochilor negri. Cel putin pentru a avea o idee mai buna despre amenintarea ce-i plutea deasupra capului.

_ Cunosti probabil situatia politica actuala, nu-i asa?

El o aproba cu o inclinare a capului. Stia doar ceea ce citise in ultimul timp, in presa. Tara se scalda intr-un haos din ce in ce mai mare. Cei din conducerea statului se luptau intre ei pentru putere, pentru controlul resurselor, pentru controlul justitiei. Din dorinta de-a acapara cat mai mult, fiecare pentru el. Si totodata, din dorinta de-a nu raspunde pentru nimic in fata legii. Cetatenii priveau de ani intregi neputinciosi la acest spectacol grotesc, obisnuindu-se cu ideea ca nu pot face mai nimic.

Fraudarea alegerilor devenise deja o moda, iar evaziunea fiscala se facea acum fara ascunzisuri. Justitia fusese demult ingenuncheata si se afla la cheremul celor imbogatiti fraudulos si lipsiti de scrupule. Dispretul fata de oamenii de rand devenise o obisnuinta, iar nivelul de educatie scazuse drastic in ultimul deceniu. Multi au ales calea strainatatii, alungati fiind de statul care se obisnuise doar sa le ia, fara a le mai da ceva in schimb. Salariile scazusera considerabil, invers proportional cu inflatia care atinsese cote alarmante. Strainii se obisnuisera deja demult cu ideea ca in aceasta tara coruptia era la ea acasa. citeste mai departe


Ambasadorii (III) – Diana

– III –

 
Diana

 

 
Adresa ce aparea pe biletul primit indica spre o zona mai putin populata a orasului, la marginea unui parc intins. Mai exact, ajunse la o cladire abandonata – care fusese candva unul dintre cele mai renumite restaurante din acea parte a tarii.

Nu se temea. Desi motive ar fi avut. Reusise sa-si adune gandurile si sa analizeze situatia la rece. Isi pipai costumul si simti sub el duritatea vestei antiglont pe care-o purta rar, ca masura suplimentara de siguranta. Niciodata nu fusese descoperit si niciodata nu avuse cu adevarat nevoie de acea vesta. Niciodata, pana azi.

Isi parca motocicleta la umbra, in poarta cladirii parasite – si se hotari sa intre.

Interiorul il surprinse. Cu siguranta, cladirea a fost una foarte eleganta in vremurile ei de glorie. Acum, la cateva zeci de ani de atunci, urmele rafinamentului din acele timpuri erau inca vizibile. O parte din acoperis lipsea, dar cateva vitralii ramasesera intregi – probabil nu prezentasera prea mult interes pentru hotii din zona. Sculpturile ce incadrau semineul se pastrasera si ele surprinzator de bine – iar trecerea timpului le adaugase parca un plus de mister. Tot acest decor ii dadea o neobisnuita stare de liniste, desi simturile ii citeste mai departe


Ambasadorii (II) – Scrisoare cu parfum de femeie

– II –

 
Scrisoare cu parfum de femeie

 

 
Odata ajuns acasa, se opri in fata usii, cercetandu-i partea superioara. Firul de par era tot acolo. Respira usurat.

Invatase acest truc dintr-unul din filmele cu James Bond, al caror infocat fan era. Uneori, cand isi parasea locuinta, isi smulgea un fir de par si-l lipea cu putina saliva – intr-unul din colturile usii de la intrare. In cazul in care usa era fortata, firul de par se desprindea. Daca-i constata lipsa cand revenea acasa, se pregatea pentru ce era mai rau. Adica, pentru eventualitatea in care cineva-i descoperise adevarata identitate si-l astepta acum inauntru.

Locuia intr-o cladire veche, dar recent renovata – intr-un apartament spatios care-l costase o gramada de bani. Sau patru vieti, cum ii placea sa se gandeasca. Vietile a patru oameni pe care nu-i cunoscuse niciodata, dar pe care fusese angajat sa-i ucida. Si-o facuse. Pentru asta era antrenat, asta stia sa faca cel mai bine.

Casuta postala din dreptul usii era plina de plicuri colorate. Le lua pe toate intr-o singura mana, avea sa le cerceteze mai tarziu. Majoritatea erau facturi si reclame. Zambi din nou la vederea numelui de pe cutia metalica. Si-l alesese singur, cand decise ca e momentul sa inceapa o viata noua, sub o identitate noua. Si de-atunci, se recomandase mereu ca fiind Victor Korvin, broker de asigurari. Jobul acesta fictiv era recunoscut ca fiind relativ banos, reusind astfel sa dea o justificare modului sau de viata. La urma-urmei, castiga citeste mai departe



Ambasadorii (I) – Drumurile noastre…

– I –

 
“Drumurile noastre…”

 

 

Era cald. Atat de cald, incat simtea ca neuronii ii lesina, sinapsele se rup iar gandurile i se topesc. Broboane de sudoare i se scurgeau pe frunte, pe tample si pe gat – insa el ramanea nemiscat. Parea ca trecuse o vesnicie de cand statea intins pe izoprenul moale, la ultimul etaj al blocului-turn inca neterminat. Trecusera insa o ora si douazeci si trei de minute. Stia asta fara sa se uite la ceas.

Fredona “Drumurile noastre”, arhicunoscuta piesa a lui Dan Spataru – abia miscandu-si buzele. Melodia era mai batrana decat el, dar era cea pe care parintii sai au dansat pentru prima data. Sigur, el n-avea de unde sa stie asta – dar asa i se povestise.

Incet, cu miscari stiute pe de rost, o mangaia pe Rada. Asa-si botezase arma de foc, la care lucrase aproape un an de zile. Era mandru de ea. Era “productie proprie”, desi n-avea cui sa se laude cu asta. O construise ilegal, la urma-urmei – dupa ani intregi de studiu al fenomenelor balistice. Si o botezase dupa singura femeie din viata lui pe care-i placea sa citeste mai departe


Promo : Ambasadorii

Imi place sa citesc fictiune. Intotdeauna, cateva ore petrecute printre randurile plasmuite de imaginatia cuiva talentat au fost binevenite. Au reprezentat o evadare din cotidian. Dintr-o lume plina de fiinte umane, dar tot mai goala de oameni.

Fictiunea atent incondeiata in paginile cartilor a fost intotdeauna un portal spre alte lumi.
Lumi populate de oameni nascuti din gandurile celor care le-au asternut povestile pe hartie.
Eroi fara trup si suflet, dar care traiau vesnic – gratie cititorilor. Si-mi place sa cred ca o multime de astfel de eroi au trait si prin intermediul meu. Pentru ca i-am citit si le-am dus povestile mai departe.

Am inceput de cateva luni sa scriu… ceva. Fictiune. Un fel de poveste, daca vreti sa-i spuneti asa. Am continuat-o cand mi-a permis timpul si-am ispravit-o de vreo doua saptamani. Nu e prima pe care-am scris-o vreodata, dar e prima la care-am scris atat de mult. Fara indoiala, sunt departe de-a ma considera cine stie ce scriitor si voi fi intotdeauna departe. Raman cel mult un blogger amator, care mai da cu subsemnatul pe blogul aici de fata – cat il ajuta experienta, imaginatia si timpul. Timp care e tot mai putin, in ultima vreme.

Povestea se numeste “Ambasadorii” si e oarecum inspirata din realitatea cotidiana, pana la un punct. Desigur, orice asemanare cu personaje reale este pur intamplatoare. O sa-i dau drumul aici pe blog, cate un capitol pe zi – pret de douazeci de zile.

Sper sa va placa povestea mea. Daca nu, promit ca urmatoarea va fi mai buna.

Cu stima,
L.


“Mama zice ca toti barbatii sunt niste porci !”

Era racoare. Plouase c-o zi inainte, aerul se curatase iar acum vremea era numai buna pentru un drum pe doua roti.

Inaintam destul de incet, din cauza gropilor din asfalt care trebuiau ocolite. Mai nimeream cate una din cand in cand (erau prea multe) dar incercam pe cat posibil sa-mi menajez motocicleta. Nu era facuta pentru un astfel de drum.

Peisajul era insa superb. Dunarea mi se asternea dinainte in toata splendoarea ei, facand ca drumul pana acolo sa merite pe deplin. Avusesem niste probleme tehnice in zilele precedente, dar acum erau doar niste amintiri neplacute.

Conduceam deja de vreo doua ore, asa ca am decis ca e momentul pentru o tigara. Sau mai multe, ca fumam ca un turc batran in acea perioada.

Tocmai iesisem dintr-un mic sat si cautam un loc unde sa pot opri cateva minute, la umbra. L-am gasit, am iesit de pe drum si-am parcat acolo. Mi-am scos tabachera si mi-am aprins o tigara din care-am tras c-o sete pe care doar fumatorii cu vechime o pot intelege.

La vreo 10-15 metri de mine se jucau niste copii. Sau mai bine zis se jucau inainte sa ma opresc, pentru ca acum se uitau curiosi la mine.

Din grupul lor se desprinde o fetita carliontata, la vreo 10 ani. Se apropie cu sfiala si se opreste la cativa pasi.

“Tu de-a’ cui esti?” – ma intreaba cu un glas pitigaiat ce-mi smulge un citeste mai departe


Pages:1234567...18