Postari cu eticheta: oameni

Despre spitale si oameni

Joi dimineata. Ma trezesc confuz pe la 6 si ceva, dorindu-mi sa fie sambata. Atipesc iar. Ma trezesc din nou pe la 6 si ceva mai mult. Degeaba, tot nu e sambata.

Am de facut o vizita la spital inainte de-a ajunge la birou. Vremea de afara pare sa fie in ton cu starea mea de spirit. Adica nu e o vreme de sambata. Nu e nici macar o vreme de joi. E mai degraba una de luni.

La 7 si ceva sunt gata sa ies din casa. Chem un taxi, hotarat fiind sa nu pierd vremea pe drum – ca n-am toata ziua la dispozitie pentru asta.

Taximetristul ma cunoaste. Mai schimbam cateva cuvinte, in drumul spre spital. Ne trezim inconjurati de vitezomani care se angajeaza in niste depasiri agresive de tot. Toti par sa se grabeasca in dimineata asta. Forteaza culoarea rosie a semaforului, se baga in fata, claxoneaza ca turbatii. Citisem odata undeva ca n-are rost sa-i port pica celui care pare a se grabi nejustificat, in trafic. Pentru ca nu stiu ce-i in sufletul lui. Cine stie, poate-i naste nevasta. Si ma gandesc intr-o doara ca multe neveste din targul de pe Mures nasc in dimineata asta…

Intr-una din intersectiile mari, un politist depasit de situatie incearca sa faca ordine-n dezordine, gesticuland mai des decat clipeste. Se resemneaza intr-un final si isi coordoneaza miscarile dupa luminile semaforului. Cand apare culoarea rosie, ne face semn sa oprim. Apoi, cand rosul devine verde – ne indeamna sa ne continuam drumul. Asadar, semaforul nu se descurca singur si avea nevoie de-un politist care sa-l ajute.

Ajung la spital. In ciuda sperantelor mele de-a fi printre primii – ca de-aia facusem ochisori atat de devreme, la urma-urmei – ma trezesc la o coada destul de lunga. Majoritatea celor din fata mea sunt pensionari. Par resemnati dar totusi nerabdatori. Imi amintesc ce-mi spunea cineva odata, cu referire la pensionarii care se trezesc devreme. Si anume ca fac asta ca sa prinda cat mai mult din timpul care le-a mai ramas… citeste mai departe


Ambasadorii (XV) – Pentru viata !

– XV –

 
Pentru viata !

 

 
Pasi grei se auzeau dincolo de poarta si o pereche de ochi mici si iscoditori se ivi prin viziera protejata de gratii. Omul de dincolo il recunoscu pe Victor si-i deschise.

De fiecare data cand intra in cimitirul orasului il incerca un ciudat sentiment de liniste. Mormintele vechi – unele, de cateva sute de ani – reprezentau adevarate opere de arta. Ingerii sculptati cu grija le impodobeau de jur-imprejur, iar crucile impunatoare se inaltau semete spre cer, fara ca muschii si lichenii ce le impresurau sa le stirbeasca aspectul.

Mormintele noi erau mai austere, mai sarace in podoabe. Lipsa detaliilor dadea impresia ca ar fi fost facute in graba, pe fuga. Ca si cand oamenii ce zaceau in ele n-ar fi avut timp pentru ei insisi nici macar acum, in eternitate.

Din pachetul ce-l purta sub brat, Victor scoase una dintre sticlele de vin cumparate mai devreme si o intinse ingrijitorului care – in urma cu cateva momente – ii deschise poarta. Acesta primi neasteptatul dar cu ochii sclipindu-i de bucurie si-i multumi cu o adanca reverenta, indepartandu-se.

Verdeata stapanea totul, amestecand deopotriva buruieni si flori decorative intr-un peisaj care dadea viata taramului mortilor, fara a-i intina linistea. Iar Victor ramasese singur in acest cadru, plimbandu-se pe aleile dintre monumentele mortuare.

Stia unde merge si inainta cu pasi molcomi. Era convins ca – dintre toate locurile din lume – in cimitir cu siguranta n-ar trebui sa se grabeasca. Din respect pentru cei care citeste mai departe


Ambasadorii (XIV) – Zidul

– XIV –

 
Zidul

 

 
Moartea Bistarului era la toate posturile de stiri si in toate ziarele.

Toata lumea vorbea despre ceea ce se intamplase in biserica, iar numarul politistilor care se ocupau de anchetarea crimelor revendicate de Ambasadori crescuse considerabil. Cu atat mai mult cu cat sefii Politiei erau si ei corupti pana-n maduva oaselor si – fiind numiti pe criterii politice – urmareau interesele celor care-i numisera, iar evenimentele din ultima vreme ii pusesera serios pe ganduri.

“Isi vor atinge Ambasadorii scopul propus?” – intreba pe prima pagina unul dintre cele mai populare ziare ale tarii.

“Voteaza aici cine va fi urmatoarea lor tinta” – spuneau realizatorii unui show TV, insetati de audienta.

In alt cotidian aparuse o rubrica intitulata “Transmite-le Ambasadorilor mesajul tau !” – in care se publicau mesaje primite de la cititori.

Victor se trezi devreme in dimineata urmatoare si incepu sa citeasca mesajele din ziar, sub vraja cafelei aburinde ce-i gadila placut simturile.

Dupa cum era de asteptat, parerile erau impartite. Unii oameni condamnau actiunile Ambasadorilor, altii erau de acord cu ele. Insa nimeni nu ramasese indiferent la evenimentele recente si cu totii considerau ca au ceva de spus.

Cu toate ca Victor fusese calaul Ambasadorilor, nu se identifica deloc cu cauza lor. Astepta ca totul sa se incheie, pentru ca trebuia sa se incheie curand. Avea de gand apoi sa-si adune toate economiile si sa plece undeva departe, pentru multa vreme. Banii pusi deoparte ii ingaduiau un trai bun in aproape orice parte a lumii, insa el visa de mult timp sa citeste mai departe


Ambasadorii (XI) – Pregatiri pentru ultima slujba

– XI –

 
Pregatiri pentru ultima slujba

 

 
Spre multumirea lui Victor, internetul ii oferi suficiente informatii despre podoabele purtate de preoti. Dupa cateva cautari, gasi si colierul observat mai devreme. Descrierea acestuia era detaliata si insotita de cateva excelente fotografii.

Bazandu-se pe informatiile citite, lucra toata noaptea la un dispozitiv ce-avea sa-l ajute la eliminarea celei de-a doua tinte indicate de catre Ambasadori.

***

A doua zi era din nou prezent la biserica, tot dupa terminarea slujbei de dimineata. Oamenii care asistasera la procesiune se imbulzeau acum la cutia milei, ascultand indemnul preotului care aproape ca-si freca palmele de multumire.

Multi dintre cei care luasera cu asalt cutia pentru donatii erau constienti de moravurile preotului si nu erau deloc de acord cu ele. Dar erau cuprinsi de teama ca o cumplita napasta se va abate asupra lor daca nu vor plati tribut bisericii. Asadar, plateau. Chiar daca – unii dintre ei – abia aveau de unde.

Privind acest tablou, pe Victor il incerca un ciudat sentiment de mila. Daca mantuirea s-ar fi putut cumpara cu bani, atunci dintre toti cei prezenti in acel moment in biserica – el ar fi trebuit sa plateasca cel mai mult. Pentru ca el pacatuise intr-un fel cum putini o facusera. Luase vieti omenesti. Multe. Si va mai lua. Pentru el, oamenii pe care-i trimisese pe lumea cealalta reprezentau niste contracte duse la capat. Pentru altii insa ar fi reprezentat citeste mai departe


Ambasadorii (X) – “Preotule, ti-ai pierdut calea…”

– X –

 
“Preotule, ti-ai pierdut calea…”

 

 
Conform asteptarilor lui Victor, anonima adresata Bistarului fusese publicata in acelasi ziar local, in dimineata urmatoare.

Grupul ce primise din partea presei numele de “Ambasadori” se adresa Bistarului pe prima pagina.

“Preotule, ti-ai pierdut calea. Ai furat, ai mintit, ai inselat, ai abuzat. Timpul tau a venit. Vei da inapoi comunitatii toti banii insusiti ilegal si vei reveni pe calea cea dreapta. In caz contrar, slujba de vineri seara va fi ultima pe care-o vei tine pe aceasta lume.”

Ambasadorii devenisera deja un adevarat fenomen, atat la nivelul orasului unde incepusera sa se manifeste, cat si la nivel de tara. Toata lumea vorbea despre ei, pe toate posturile de stiri si in toate ziarele.

Desigur, o investigatie pornise dupa moartea Rusului. Ca intotdeauna, urmele lasate de Victor la locul faptei erau neconcludente sau inexistente. Asadar, anchetatorii bateau pasul pe loc din lipsa de probe. Sau cel putin asta era varianta data publicitatii…

***

Nici Bistarul nu se conformase cererii primite, insa isi angajase cateva garzi de corp care-l insoteau pretutindeni. Era hilara ideea unui preot care umbla inconjurat de bodyguarzi, insa ii dadea un sentiment de siguranta. Nu avea de gand sa returneze nimic nimanui, iar singura declaratie data in media cu referire la actiunile ambasadorilor a fost publicata citeste mai departe


Promo : Ambasadorii

Imi place sa citesc fictiune. Intotdeauna, cateva ore petrecute printre randurile plasmuite de imaginatia cuiva talentat au fost binevenite. Au reprezentat o evadare din cotidian. Dintr-o lume plina de fiinte umane, dar tot mai goala de oameni.

Fictiunea atent incondeiata in paginile cartilor a fost intotdeauna un portal spre alte lumi.
Lumi populate de oameni nascuti din gandurile celor care le-au asternut povestile pe hartie.
Eroi fara trup si suflet, dar care traiau vesnic – gratie cititorilor. Si-mi place sa cred ca o multime de astfel de eroi au trait si prin intermediul meu. Pentru ca i-am citit si le-am dus povestile mai departe.

Am inceput de cateva luni sa scriu… ceva. Fictiune. Un fel de poveste, daca vreti sa-i spuneti asa. Am continuat-o cand mi-a permis timpul si-am ispravit-o de vreo doua saptamani. Nu e prima pe care-am scris-o vreodata, dar e prima la care-am scris atat de mult. Fara indoiala, sunt departe de-a ma considera cine stie ce scriitor si voi fi intotdeauna departe. Raman cel mult un blogger amator, care mai da cu subsemnatul pe blogul aici de fata – cat il ajuta experienta, imaginatia si timpul. Timp care e tot mai putin, in ultima vreme.

Povestea se numeste “Ambasadorii” si e oarecum inspirata din realitatea cotidiana, pana la un punct. Desigur, orice asemanare cu personaje reale este pur intamplatoare. O sa-i dau drumul aici pe blog, cate un capitol pe zi – pret de douazeci de zile.

Sper sa va placa povestea mea. Daca nu, promit ca urmatoarea va fi mai buna.

Cu stima,
L.


Moartea, vazuta prin ochi de copil

Ajung in statie in acelasi timp cu autobusul. Ma bucur ca nu mai am de asteptat – a venit frigul si sa astepti in ceata diminetii nu e tocmai ceva placut.

Nu e aglomerat. Gasesc asadar un loc unde sa ma asez. Imi scot telefonul si ma afund in mailuri, stiri, notificari…

_ Mami, tu cati ani ai?

Ridic privirea si vad pe scaunul din fata mea o doamna inca tanara, cu o scumpete de fetita in brate.

_ Aproape treizeci si cinci, puiule.

Fetita are cam patru-cinci ani. Zambesc. Ma gandesc pentru o clipa la vremea cand aveam aproximativ aceeasi varsta – iar singurele ganduri care-mi cutreierau mintea erau legate de joaca, jocuri, jucarii… Un sunet scurt al telefonului imi atrage atentia ca am primit un mail. Incep sa-l citesc.

_ Mami, cati ani avea tati cand a murit?

Fara sa vreau, devin atent si uit de mailul pe care tocmai l-am deschis.

_ Aproape cati am eu acum, puiule. Vocea femeii se schimba brusc.

_ Mami, cati ani are tati acum?

Tonul femeii devine grav. Nu-i pot vedea chipul, dar intuiesc doua lacrimi care citeste mai departe


Prin gropile antreprenoriatului (III) – Benzina : Clientii

Prin natura jobului, am intrat deseori in contact cu diversi antreprenori, din multe parti ale lumii. Fiecare dintre ei are propria afacere in domeniu. M-am straduit mereu sa fiu la inaltimea asteptarilor si sa invat lucruri utile de la fiecare dintre ei. Imi place sa cred ca am reusit, cel putin deocamdata.

Am studiat modelul afacerilor (cu care m-am intalnit) din IT si l-am transpus intr-o comparatie pe care-am gasit-o potrivita.

Postarea curenta este a treia din serie. Primele doua pot fi citite aici si respectiv aici.

***

III. Benzina : Clientii

Continui comparatia din postarile anterioare cu a treia parte. Spuneam atunci ca benzina necesara pentru rularea masinii este asociata cu clientii care asigura cash flow-ul afacerii.

N-o sa categorisesc clientii aici. Mi se pare inutil. Cata vreme cineva plateste atat cat i se cere, in conditii decise de comun acord, pentru un produs de care are nevoie – acel cineva va fi client. Punct.

Nu conteaza cat plateste, atata vreme cat suma va fi cea ceruta (sau – dupa caz – negociata) la inceput.

Nu conteaza nici cum plateste, atata timp cat o face in conditiile stabilite in momentul semnarii contractului.

Conteaza insa cum se comporta. Iar atunci cand comportamentul sau devine neadecvat, el decade din calitatea de client (da, e o calitate) si devine un oarecare. citeste mai departe


Cele zece porunci

“Te poti considera pacatos in orice religie cunoscuta.” Mi s-a spus asta de cateva ori. Probabil e adevarat, depinde de punctele de reper ale fiecaruia.

Am invatat diferenta dintre bine si rau la fel ca orice copil din generatia mea. Adica la inceput de-acasa si mai apoi din bancile scolii. Am avut multi profesori si putini dascali adevarati – si-am incercat sa iau ceva bun de la fiecare. Nu de tot, doar cu imprumut. Urmand sa dau si eu mai departe, la randul meu, in timp.

Cartile mi-au extins mult universul. Desi, in fond, cartile sunt doar alti oameni. Care-mi vorbesc de la zeci de ani, veacuri sau chiar milenii distanta – intr-o limba scrisa-n mai multe limbi, dar pe care-am indragit-o odata cu primele pagini deslusite. Iar cartile citite si lucrurile noi invatate m-au transformat, putin cate putin.

Am invatat de mic copil ca nu totul se rezuma la alb si negru, ci exista si nuante de gri. Multe, chiar. Insa abia cand inveti sa renunti la ideile preconcepute incepi cu adevarat sa vezi culorile. Si-atunci lumea-ntreaga se asterne in fata ta, asteptand s-o descoperi.

Am invatat sa nu regret nimic. Pentru ca tot ce-am facut parea – la vremea respectiva – o idee buna. Sigur, uitandu-ma in urma pot sa realizez greselile facute de-a lungul timpului. Si pot trage felurite invataminte, din fiecare. Insa nu le regret. Pentru ca regretele reprezinta doar timp pierdut, iar timpul e singurul lucru care se pierde cu adevarat. Prefer asadar citeste mai departe


Pages:123