Postari cu eticheta: Rada

Ambasadorii (XX) – Epilog

– XX –

 
Epilog

 

 
… si totusi, ea era. Alergand disperata spre usa cladirii, ca sa-si salveze viata, era aceeasi femeie dupa care Victor isi botezase arma preferata.

Mai erau aproximativ cinci secunde in care o putea ucide, inainte de-a se face nevazuta in interiorul vilei. Iar el ezita.

Patru secunde.

Tremurand, nu-i venea sa-si creada ochilor. Era ea. Copila in casa si in bratele careia gasise adapost cand politia il cauta pentru uciderea tatalui sau vitreg. Singura care-i intelese durerea. Cea care reusise sa-l accepte. Cea care-i oferise o noua identitate, sansa unui nou inceput – avand posibilitati materiale nelimitate.

Trei secunde.

Fata de atunci devenise femeia de azi. Iar acum fugea din catarea armei celui caruia – cu ani in urma – ii daruise totul. Totul. Inclusiv bunul ei cel mai de pret – inima.

Doua secunde.

Isi amintea perfect. Cum il gasise dormind in gradina din spatele casei sale, cand el se ascundea de sirenele masinilor ce-l cautau ca sa-l duca dupa gratii. Cum il primise in casa ei, cum il ingrijise si-l intelese. Si cum ii promise ca n-avea de ce sa se teama, ca totul era in regula. Cum fugisera amandoi in lume, bucurandu-se de viata si de banii mosteniti de Rada de la parintii ei. Cum fiecare dintre ei gasise adapostul cautat in sufletul celuilalt. Cum jurasera sa nu se desparta niciodata. Si totusi, cum – la ani de zile dupa ce-si facusera un rost in alta parte a tarii – ea disparu fara urma. Fara ca sa-i lase macar un bilet de adio. citeste mai departe


Ambasadorii (XVI) – Nasul

– XVI –

 
Nasul

 

 
Timp de cateva zile, Diana nu mai dadu niciun semn. Lucrurile insa n-aveau cum sa se linisteasca. Ancheta politiei continua si exista deja un cerc de suspecti, dar Victor nu era parte din el.

Atentia anchetatorilor se indreptase spre o grupare politica radicala, cu principii contrare actualei puteri, iar acum ii interogau pe liderii ei. Asadar, el era inca in siguranta. Deocamdata.

Vremea se stricase brusc si urmara niste zile ploioase – pe care Victor le petrecu in compania armelor sale, decis fiind sa le curete. Masa din sufragerie se umplu rapid de piesele Radei, care trebuiau lustruite cu rabdare.

Cineva care locuia in aceeasi cladire tocmai isi renova apartamentul, iar holul era plin de muncitori veseli si galagiosi – care fusesera angajati in acest scop.

Deodata, vocile contenira iar Victor deveni atent. Locul lor fusese insa luat de cateva fluieraturi admirative – care cu siguranta erau adresate unei femei. Judecand dupa intensitatea lor, nu era vorba de orice femeie – ci de una frumoasa.

Pasii acesteia se oprira in dreptul usii lui Victor, iar soneria incepu sa sune. citeste mai departe


Ambasadorii (VII) – Primul cazut

– VII –

 
Primul cazut

 

 
Sfarsitul saptamanii era la fel de calduros ca si zilele precedente, iar oamenii se bucurau de duminica insorita.

Asa cum toata lumea se astepta, Rusul nu luase in serios amenintarea. Ba mai mult, daduse un interviu in acelasi ziar, unde nega vehement ca ar fi furat vreodata din banii publici si-i facea in fel si chip pe autorii scrisorii. Nimeni nu se astepta sa se intample nimic deosebit pentru ca nimeni nu avea vreodata curajul sa-i tina piept individului, desi cu totii erau constienti de actiunile lui in afara legii.

Victor isi facu aparitia in centrul orasului, purtand pe umar un rucsac negru. Se aseza la o terasa, comanda o cafea si isi aprinse o tigara. Printre rotocoalele de fum – privi spre cafeneaua unde viitoarea lui victima trebuia sa apara.

Porumbeii zburau veseli de jur-imprejur, printre copiii ce se jucau la fantana arteziana din zona. Clipocitul vesel al apei imbia la relaxare. Victor inchise ochii pret de cateva secunde si – cautand in trecut – se opri la cea mai frumoasa amintire pe care-o avea cu tatal sau real, in vremea cand acesta inca traia.

Atunci, in urma cu multi ani – familia sa era intreaga si fericita. Tatal sau era profesor de fizica, unul dintre cei mai respectati pe care comunitatea-i avea la acea vreme. Ii inspirase din frageda pruncie o dragoste deosebita pentru anumite fenomene fizice – dragoste ce-avea sa devina obsesie mai tarziu. In acea duminica din urma cu mai bine de douazeci de ani, il adusese la aceeasi fantana arteziana la care se jucau in prezent copiii. Asezati pe marginea ei, faceau impreuna mici barcute de hartie pe care le asezau apoi pe oglinda apei. Cu mainile lui de copil, micul Victor facea valuri care propulsau barcutele in largul fantanii, in citeste mai departe


Ambasadorii (V) – Rusul

– V –

 
Rusul

 

 
Primul plic alb nu se lasa asteptat multa vreme. Il gasi in cutia postala in ziua urmatoare, cand se intoarse de la obisnuita tura de alergat. Era mare, nemarcat si lipsit de orice insemne, dar el stia ce ar trebui sa gaseasca inauntru.

Ii varsa continutul pe masa din sufragerie si se apuca de studiu. Avea o fotografie a viitoarei sale victime si o coala de hartie pe care erau tiparite datele personale si cateva dintre tabieturile zilnice ale personajului.

Mai exact, era vorba de un prosper om de afaceri cunoscut in lumea interlopa locala sub numele de “Rusul”. Nu-i mai pasa nimanui de unde i se tragea porecla. Cel mai probabil, avea legatura cu originile sale estice. Rusul avea mai multe afaceri in oras si in jurul acestuia – si toate ii serveau ca si paravan pentru a fura sume consistente de bani de la bugetul local. Reusise sa-si cumpere un mandat de consilier la ultimele alegeri, fiind ajutat de cativa politicieni corupti ca si el, care aveau influenta pe plan local. Acest mandat il ajutase si mai mult in afacerile sale murdare si totodata il ajutase deseori sa fuga de bratul tot mai scurt al legii. La urma-urmei, condamnati erau doar cei fara bani si relatii.

Pe spatele pozei era scris un singur rand :

“Nu mai repede de duminica, nu mai tarziu de duminica.”

Intelese mesajul. Era marti. Asta inseamna ca Rusul trebuia lichidat in termen de o saptamana, incepand de la duminica ce tocmai venea si pana la urmatoarea. citeste mai departe


Ambasadorii (I) – Drumurile noastre…

– I –

 
“Drumurile noastre…”

 

 

Era cald. Atat de cald, incat simtea ca neuronii ii lesina, sinapsele se rup iar gandurile i se topesc. Broboane de sudoare i se scurgeau pe frunte, pe tample si pe gat – insa el ramanea nemiscat. Parea ca trecuse o vesnicie de cand statea intins pe izoprenul moale, la ultimul etaj al blocului-turn inca neterminat. Trecusera insa o ora si douazeci si trei de minute. Stia asta fara sa se uite la ceas.

Fredona “Drumurile noastre”, arhicunoscuta piesa a lui Dan Spataru – abia miscandu-si buzele. Melodia era mai batrana decat el, dar era cea pe care parintii sai au dansat pentru prima data. Sigur, el n-avea de unde sa stie asta – dar asa i se povestise.

Incet, cu miscari stiute pe de rost, o mangaia pe Rada. Asa-si botezase arma de foc, la care lucrase aproape un an de zile. Era mandru de ea. Era “productie proprie”, desi n-avea cui sa se laude cu asta. O construise ilegal, la urma-urmei – dupa ani intregi de studiu al fenomenelor balistice. Si o botezase dupa singura femeie din viata lui pe care-i placea sa citeste mai departe